La începutul anului 1945, România avea cel puțin trei probleme pe care nu le și rezolvase: 1) rușii erau călare pe guvern și pe economie, 2) românii încă mureau pe front, în afara granițelor naționale, 3) iar Transilvania de Nord – de-abia eliberată – nu se știa cui va rămâne.
Pe 12 septembrie 1944, la aproape trei săptămâni de la întoarcerea armelor de către regele Mihai, românii au reușit să semneze la Moscova convenția de armistițiu cu puterile Aliate. Textul era dictat de sovietici și trecea Basarabia și Bucovina de Nord pentru totdeauna în posesia Uniunii Sovietice. În plus, România era obligată să plătească despăgubiri de război în valoare de 300 de milioane de dolari și să continue lupta – de data asta împotriva Germaniei – cu nu mai puțin de 12 divizii, subordonate Armatei Roșii. Iar noul guvern român a trecut sub stricta supraveghere a unei Comisii Aliate de Control, în care sovieticii aveau ultimul cuvânt.
Încă din mai 1944, britanicii căzuseră de acord cu sovieticii cu privire la împărțirea Europei de Est în sfere de influență. România urma să ajungă în sfera de influență sovietică, deoarece a fost sacrificată pentru Grecia, care trebuia să rămână sub influență britanică. Cum rușii începeau în toamnă să înainteze în Balcani, Churchill s-a grăbit să ajungă la o înțelegere cu Stalin până nu era prea târziu, și i-a propus la Moscova așa-numitul „acord al procentajelor”, în urma căruia România a ajuns în proporție de 100% sub influența Uniunii Sovietice.
Așadar, sovieticii puteau începe liniștiți procesul de instaurare a unui regim comunist și oricum își luaseră libertatea de a face ce vor ca răspuns la agresiunea româno-germană din trecut.
În primul rând, mareșalul Ion Antonescu a ajuns în custodia rușilor, după ce a fost arestat în timpul audienței la regele Mihai, pe 23 august. După un an și jumătate de detenție la Moscova, a fost readus în țară pentru a fi judecat pentru crime de război. Deși acțiunile sale din vremea războiului erau condamnabile după legislația internațională, faptul că procesul a fost pus în scenă de sovietici a lăsat impresia că a fost condamnat – și în cele din urmă executat – pe nedrept. Lucru ce a contribuit la aura sa de martir.
În al doilea rând, sovieticii nu s-au sfiit să deporteze 70.000 de germani sași și șvabi din România în Uniunea Sovietică, așa cum plănuiau să procedeze în mai multe țări ocupate. După munci grele în minele și carierele din Rusia și Ucraina, aceștia au fost lăsați să se întoarcă eșalonat în următorii patru ani.
După succesul ofensivei româno-sovietice din toamna lui ’44, teritoriul eliberat al Transilvaniei de Nord a rămas sub administrația provizorie sovietică, nefiind prea clar dacă va mai fi returnat vreodată României. Se pare că Stalin dorea să șantajeze conducerea română și doar după ce guvernul pro-comunist condus de Petru Groza a fost instalat în martie 1945 a permis administrației române să își intre în drepturi.
Până atunci, trupele române au trecut Tisa și au înaintat pâna la Budapesta, în al cărei asediu au pierdut 10.000 de militari, pe lângă celelalte 30.000 de pierderi din restul Ungariei. Apoi la începutul anului următor au continuat ofensiva în Slovacia, prin munții Carpați, soldată cu peste 66.000 de pierderi românești. În timp ce eliberau estul Cehiei, Germania – rămasă fără Hitler, care s-a sinucis – a capitulat în fața Aliaților pe 9 mai, și astfel s-a încheiat participarea României în al doilea război mondial.
La finalul războiului, bilanțul pierderilor armatei române arăta peste 70.000 de morți în campania din Est și 21.000 de morți în campania din Vest, la care se adăuga un total de peste 330.000 de răniți și peste 360.000 de dispăruți (majoritatea căzuți prizonieri în mâinile sovieticilor). Pretextul acestor sacrificii a fost recuperarea teritoriilor cedate Uniunii Sovietice și Ungariei în 1940, dar încă din 1944 devenise clar că România nu va redobândi Basarabia și Bucovina de Nord la conferința de pace, iar nici situația Transilvaniei de Nord nu era atât de sigură precum doreau românii.
Momentul adevărului tot întârzia, pentru că după conferința de la Potsdam, în tabăra Aliaților au apărut și primele neînțelegeri cu privire la România. Pe de o parte, anglo-americanii condiționau încheierea tratatelor de pace de recunoașterea unor guverne democratice. Pe de altă parte, în România guvernul Petru Groza fusese impus de sovietici în frunte cu Andrei Vîșinski, trimisul special al lui Stalin și al lui Molotov. Ei tot aruncau vina pe anglo-americani, iar aceștia au cedat și au făcut un compromis: dacă guvernul Groza va mai include câte un membru al țărăniștilor și al liberalilor, și dacă se vor organiza alegeri, atunci ei vor începe tratativele de pace. Cum era de așteptat, remanierea guvernului pro-comunist s-a făcut tot sub supravegherea lui Vîșinski, iar alegerile parlamentare din 1946 numai libere nu au fost. Dar anglo-americanii nu mai aveau nici un cuvânt de zis și nici nu mai doreau să provoace vreun scandal în România aflată în plin proces de sovietizare.
În sfârșit, conferința de pace de la Paris și-a început lucrările în vara anului 1946. Delegația României a încercat să obțină statutul de cobeligerantă a Aliaților și o reducere a despăgubirilor de război, însă învingătorii au refuzat aceste cereri. Pe de altă parte, România a avut câștig de cauză în privința Transilvaniei de Nord. Delegația maghiară încă dorea jumătate din teritoriul diktatului de la Viena, dar Aliații au decis ca frontiera româno-ungară să redevină cea de dinainte de război. În cele din urmă, tratatul de pace a fost semnat pe 10 februarie 1947 și ratificat de parlamentul comunist al României 6 luni mai târziu. Cu acest act, conturul României a devenit acela pe care îl are și astăzi, după 75 de ani: un pește numit Dory, un buchet de flori.
Susține „Istorie pe șleau” pe Patreon
pentru mai multe videoclipuri despre trecutul României