Salutare, dragii mei, și bine v-am găsit la primul episod al seriei despre stalinizarea României! În acest episod vom vedea în ce situație ingrată se afla țara noastră imediat după ce s-a dat cu Aliații în al Doilea Război Mondial.
După cum știți, România a ieșit din alianța cu Germania nazistă la 23 august 1944 și a cerut pacea Uniunii Sovietice, ale cărei armate se aflau deja în Moldova și înaintau spre sudul țării.
Artizanii acestei soluții de ultimă oră au fost regele Mihai I, oameni din anturajul lui și reprezentanții a patru partide politice unite într-un Bloc Național Democrat.
Sub dictatura mareșalului Ion Antonescu cele patru partide funcționau în ilegalitate, dar atitudinea regimului față de ele era diferită. În timp ce șefii așa-ziselor „partide istorice” puteau să corespondeze cu mareșalul pe chestiuni politice, comuniștii au fost fie închiși, fie deportați, așa cum se întâmplase și pe vremea liberalilor și țărăniștilor. Așa că unitatea lor era de conjunctură și se pare că Partidul Comunist din România a fost cooptat de complotiști doar cu speranța că le vor face o impresie bună sovieticilor.
Palatul Regal a intrat în contact cu unul dintre puținii lideri comuniști rămași în libertate: avocatul Lucrețiu Pătrășcanu, considerat un intelectual și singurul cu care se putea sta de vorbă. El a fost însoțit tot timpul de un domn care se recomanda drept „inginerul Ceaușu” și care era de fapt un fost ofițer condamnat pentru spionaj în favoarea rușilor, pe nume Emil Bodnăraș.
Bodnăraș era deosebit de important, fiind omul de legătură între comuniștii aflați în libertate și comuniștii din închisori. În primăvara lui 1944, el și cu Gheorghe Gheorghiu-Dej, care era liderul comuniștilor deținuți în lagărul de la Târgu Jiu, au pus la cale înlăturarea șefului de atunci al partidului, Ștefan Foriș. Apoi Bodnăraș a format cu alți doi o conducere provizorie până când Gheorghiu-Dej ar fi fost recunoscut oficial ca noul șef.
Între timp, Gheorghiu-Dej a reușit să evadeze din lagăr. În noaptea dintre 23 și 24 august, după ce a aflat despre lovitura de stat a Regelui, a ieșit din ascunzătoare și s-a îndreptat spre București. Taman în sens invers se deplasa regele Mihai, care urma să fie pus la adăpost lângă Târgu Jiu, de teama represaliilor germane.
La București, rolul lui Bodnăraș nu s-a încheiat. Tot în acea noapte, o echipă condusă de el l-a preluat de la Palatul Regal pe mareșalul arestat și l-a ascuns într-o casă conspirativă, urmând ca de acolo să îl ia rușii câteva zile mai târziu. Apoi s-a apucat să organizeze o grupare paramilitară comunistă, denumită Formațiunile de Luptă Patriotice.
În ziua întoarcerii armelor, cel care a fost însărcinat de Regele Mihai să formeze noul guvern a fost Mareșalul Palatului, generalul Constantin Sănătescu. Liberalii și țărăniștii au fost și ei pentru un guvern de militari, în care reprezentanții celor patru partide din blocul democrat au intrat ca miniștri fără portofoliu. Din partea comuniștilor a intrat Lucrețiu Pătrășcanu, dar acesta a devenit și ministrul ad interim al Justiției.
Din poziția aceasta, a propus imediat amnistierea deținuților politici, cu excepția celor vinovați de crime și alte violențe – cum erau legionarii. Iar Partidul Comunist din România a reintrat, după 20 de ani, în legalitate.
Evadatul Gheorghiu-Dej putea răsufla liniștit acum, iar unii ca Nicolae Ceaușescu, Chivu Stoica sau Gheorghe Apostol au ieșit din lagărul de la Târgu Jiu și și-au luat în primire sarcinile de partid, printre care și să-i primească cum se cuvine pe așa-zișii „eliberatori” sovietici.
Bucuria lui Gheorghiu-Dej nu a ținut prea mult, pentru că o dată cu sovieticii au sosit și comuniștii români care activaseră în exil la Moscova. Dintre ei, Ana Pauker căpătase atâta prestigiu, încât șeful Internaționalei Comuniste, Gheorghi Dimitrov, o vedea ca pe viitoarea șefă a comuniștilor din România.
Când „tovarășa Ana” a sosit în septembrie la București, Gheorghiu-Dej s-a prezentat la ea să o pună la curent cu evenimentele. I-a spus în primul rând de înlocuirea lui Ștefan Foriș cu o conducere provizorie, dar Ana Pauker l-a întrebat cum de a fost schimbată conducerea fără acordul Moscovei. Ea nu a mai insistat, dar Gheorghiu-Dej a rămas cu ceva emoții și a păstrat o distanță prudentă față de grupul așa-zis „moscovit”.
În timp ce comuniștii se dezmeticeau din lunga lor clandestinitate, România a trebuit să încheie armistițiul cu puterile aliate, și în special cu Uniunea Sovietică. Premierul Sănătescu ar fi dorit să îi trimită la negocieri pe șefii liberali și țărăniști, însă ei au refuzat pe motiv că nu pot semna pentru cedarea Basarabiei și Bucovinei. Așa că a apelat în cele din urmă la comunistul Pătrășcanu, care se lăuda cu relațiile sale ruse. Așa de „bune” au fost relațiile sale încât ministrul de externe Molotov s-a „distrat” copios pe seama delegației române, ținând-o la ușă mai multe zile, dându-i la semnat o convenție de armistițiu gata scrisă și repetându-i într-una „ce-ați căutat la Stalingrad?”. Iar la primire, din Kremlin s-au și tras salve de tun care să marcheze victoria sovietică asupra României.
Că era vorba de ocupație și nu de pace pe picior de egalitate se vedea și mai clar din conținutul convenției de armistițiu. România trebuia să suporte trecerea și staționarea trupelor sovietice și, cel mai important, guvernul român trebuia să îndeplinească toate „instrucțiunile” date de o Comisie Aliată de Control, instalată la București și condusă de sovietici.
Dar până să vină delegații comisiei cu pretențiile lor, trupele sovietice au apucat să facă destule pagube în România. În primele zile ale ocupației, bucureștenii puteau fi opriți pe stradă și deposedați de bunuri, mai ales de ceasuri, iar șoferii puteau să fie opriți și lăsați fără mașini în mijlocul drumului.
În următoarele 5 luni, au fost puse pe seama militarilor sovietici 158 de omoruri, sute de violuri, zeci de răniri și sute de jafuri și de arestări ilegale. Peste 1.400 de incidente… și astea doar de acolo de unde au fost raportate.
Vorba comicului Constantin Tănase: Rău era cu „der, die, das”, Da-i mai rău cu „davai ceas”
Pentru majoritatea românilor, suferințele ocupației și ale luptelor, care continuau în vest sub comandă sovietică, se îmbinau cu apăsarea plății în următorii 6 ani a despăgubirilor de război. Pentru comuniști, însă, se anunțau vremuri bune. La o lună de la „liberare”, Gheorghiu-Dej arăta muncitorilor strânși pe stadionul ANEF din București un zâmbet larg, satisfăcut.
Susține „Istorie pe șleau” pe Patreon
pentru mai multe videoclipuri despre trecutul României