După cum era de așteptat, schimbarea de la comunism la democrație și economia de piață nu putea să fie lipsită de turbulențe. Dar criza reală a economiei românești a depășit până și cele mai pesimiste previziuni. În momentul Revoluției, România se afla deja într-o recesiune economică începută din 1987. Schimbarea sistemului însă nu a încetinit căderea, ci dimpotrivă, a accelerat-o. În scurt timp, economia României postcomuniste a ajuns la trei sferturi din cea comunistă. O cădere atât de mare nu mai fusese de la Al Doilea Război Mondial, așa că prin ce a trecut România la începutul anilor ’90 a fost mai mult decât o criză: a fost o prăbușire.
Cauza nu era doar schimbarea de sistem, care a venit cu șocul liberalizării prețurilor și comerțului. În alte țări din Europa Centrală se făcea aceeași transformare, dar criza nu a devenit atât de adâncă. Ce avea special România erau, pe de o parte, incompetența și indecizia celor responsabili cu implementarea reformelor economice, și pe de altă parte, problemele politice, care au întârziat sau chiar au blocat reforma. Guvernanții, oricât de experți se dădeau, au fost depășiți atât de problemele moștenite din comunism, cât și de problemele generate de la o lună la alta într-o societate care nu dorea să treacă rapid și profund la economia de piață.
Din punct de vedere politic, România nu o ducea prea bine. În 1990, FSN-iștii, în frunte cu Ion Iliescu, au rămas la putere și au asmuțit muncitorii – în special minerii din Valea Jiului – împotriva opoziției, rezultând conflicte care au culminat cu mineriada din 14-15 iunie. Un an mai târziu, minerii loiali lui Miron Cozma au revenit la București ca să dea jos cu forța însuși Guvernul Petre Roman. În Transilvania, naționaliștii în frunte cu Gheorghe Funar agitau împotriva maghiarilor, care chipurile ar fi vrut să „ne fure Ardealul”. În consecință, observatorii din afara țării au pus României eticheta de țară instabilă politic, așa că investitorii nu s-au grăbit să îi treacă granițele și s-au oprit în țări mai prietenoase și mai avansate pe calea reformelor, ca Cehoslovacia, Ungaria și Polonia.
Românii de-abia ieșiți din comunism nu aveau bani de investit și nici nu erau dispuși să suporte acele restructurări care nu îi avantajau direct și imediat. O dată ce a dispărut biciul regimului ceaușist, productivitatea muncii în industrie a scăzut și mai mult, investițiile au trecut în urma consumului, iar șefii de întreprinderi aveau tot interesul ca privatizarea să întârzie, ca să mai facă nițică avere personală, și eventual să fie ei primii cumpărători. Dintr-o dată, capitalul străin atât de necesar pentru ieșirea din criză a devenit bau-bau-ul industriei românești, iar o parte dintre angajați, care erau prea mulți în raport cu ce puteau să producă și se temeau de concedieri, au adoptat lozinca „nu ne vindem țara”. Se părea că toți vroiau să se schimbe ceva, dar să nu se schimbe nimic…
Presiunile populației și în special ale sindicatelor și șefilor de întreprindere au întârziat, așadar, trecerea completă la o economie de piață în primii ani de tranziție. Guvernele din epoca Iliescu încă au controlat cursurile valutare și prețurile produselor vitale, și au amânat privatizarea marilor producători industriali neperformanți. S-a făcut totuși o privatizare parțială a societăților comerciale, fie prin împărțirea a 30% dintre acțiuni către cetățeni, fie prin vânzarea de acțiuni către salariați, care au condus la rezultate pozitive. În agricultură însă, autoritățile au asistat neputincioase la jefuirea bucată cu bucată a fermelor de stat și cooperativelor și au făcut niște retrocedări atât de haotice, încât producția agricolă s-a prăbușit și România a devenit importatoare de alimente.
Între timp, s-au destrămat și Uniunea Sovietică, și Consiliul de Ajutor Economic Reciproc (care era o piață convenabilă pentru întreg blocul socialist). În plus, România a mai și pierdut parteneri comerciali din rândul economiilor în curs de dezvoltare, așa că a fost forțată să se orienteze mai mult către Europa de Vest. La mijlocul deceniului, Uniunea Europeană a ajuns să ocupe jumătate din comerțul exterior al României, și a continuat să urce pe măsură ce s-a extins cu alte state membre. Doar că exigențele vesticilor erau mari, iar multe produse românești erau încă necompetitive, așa că exporturile au rămas timp de zece ani sub nivelul celor din 1989.
Cum dolarii și mărcile nu prea veneau pe calea comerțului, România și-a consumat imediat rezerva de valută, în timp ce producția întâmpina greutăți și la desfacerea internă, lovindu-se de concurența produselor importate, care fie erau mai apreciate, fie intrau cu prețuri de dumping.
Balanța comercială negativă și pierderile din industrie i-au determinat pe guvernanți să facă împrumuturi de miliarde de dolari, cu care să achite sporurile salariale și importurile de alimente și bunuri de consum. Cel mai mult au împrumutat guvernele din vremea lui Iliescu, urmate de guvernele Convenției Democrate, care însă au reușit să asigure și o infuzie mărită de capital. Dacă în primii ani investitorii străini, neîncrezători în mediul politic și de afaceri român, au adus cam 100 de milioane de dolari anual, la sfârșitul deceniului investițiile lor directe au devenit de 10 ori, chiar de 20 de ori, mai mari. Lucru ce a contribuit la relansarea economiei începând din anul 2000.
Până la urmă, pe fondul acumulării problemelor din ramurile nerentabile, guvernele n-au mai putut amâna măsurile nepopulare de restructurare economică. În 1993, numărul șomerilor a trecut de 1 milion și a revenit la cote înalte în anii ’98-2000, când numărul salariaților a ajuns la jumătate față de cel din ’89, în același timp cu dublarea numărului de pensionari. Cum șomajul era ținut la zero în perioada comunistă, închiderea unor fabrici sau ramuri economice, fără oferirea de soluții de reconversie profesională, a demoralizat la maximum populația României. Iar inflația galopantă și accentuarea inegalităților au creat și mai multe tensiuni între cei sărăciți și noile elite ale „capitalismului de cumetrie”.
Mulți români disponibilizați s-au retras în mediul rural să lucreze în agricultura slab performantă sau au plecat la muncă în Occident, în timp ce salariul mediu real a rămas sub nivelul anului 1989. Dar concomitent cu dezindustrializarea a crescut sectorul serviciilor, care fusese neglijat în perioada comunistă și care a reușit să schimbe profilul economiei dintr-una industrială într-una postindustrială. Astfel, în ierarhia de putere a societății românești, clasa „corporatiștilor” a luat locul „clasei muncitoare”, care a fost principala pierzătoare a schimbării de sistem.
După criza în W, o dată cu intrarea în noul mileniu economia României arăta semnele unei însănătoșiri. Tranziția părea încheiată, dar oportunitatea aderării la Uniunea Europeană a oferit motive în plus pentru continuarea reformelor și asigurarea unei creșteri economice susținute. Urma un nou hei-rup cu speranța că sloganul „Să trăiți bine!” va deveni realitate…
Susține „Istorie pe șleau” pe Patreon
pentru mai multe videoclipuri despre trecutul României