În ziua de 8 mai 1866, un tânăr cu pașaportul pe numele Karl Hettingen a coborât în portul Turnu-Severin de pe un vas care naviga pe Dunăre. El călătorea, chipurile, cu afaceri la Odessa, dar, imediat după ce a pus piciorul pe pământ românesc, lumea din jur și-a scos pălăriile și l-a tratat cu o stimă ieșită din comun. Tânărul era de fapt prințul Carol de Hohenzollern-Sigmaringen, iar călătoria lui clandestină prin Austria și Ungaria avea un singur scop: urcarea pe tronul României. În următoarele ore, alaiul de trăsuri s-a îndreptat spre București, unde Carol avea să fie proclamat Domn al României și să conducă țara pentru 48 de ani.
Hai să vedem cum a ajuns prințul Carol de Hohenzollern-Sigmaringen pe tronul României…
Ideea domnitorului străin, dintr-o dinastie europeană, a devenit populară după ce elitele politice române din Moldova și Valahia și-au dat seama că ar putea, pe de o parte, să elimine conflictele dintre diverșii pretendenți români la domnie, și pe de altă parte, să dea o mai mare siguranță și stabilitate Principatelor și să facă Marile Puteri europene mult mai interesate, politic și economic, de modernizare și de menținerea lor în afara sferei de influență a Rusiei.
În 1856, la Congresul de la Paris, unde s-a discutat viitorul Europei după Războiul Crimeii împotriva Rusiei, cele 7 Mari Puteri (Franța, Marea Britanie, Austria, Prusia, Rusia, Imperiul Otoman și Sardinia) au garantat protecția Principatelor Moldova și Valahia față de orice tendințe de expansiune ale imperiilor vecine și le-au oferit românilor ocazia să își exprime dorințele cu privire la viitorul lor. Comisiile consultative din cele două Principate (așa-numitele Divane ad-hoc) au spus că vor domnitor străin, dar și unirea. Marile Puteri, întrunite în Conferința de la Paris, s-au opus unirii complete a principatelor, dar, cum bine știm, românii au fost mai descurcăreți și au obținut-o, însă sub domnia unui român – Alexandru Ioan Cuza.
Experiența cu domnitorul Alexandru Ioan Cuza, pe care mulți l-au văzut ca pe-un dictator și un corupt, a întărit și mai mult convingerea opoziției tot mai largi că soluția unui domnitor străin ar fi fost mai potrivită. Imediat după detronarea lui Cuza printr-o lovitură de stat pusă la cale de liberalii radicali, Locotenența Domnească și Guvernul provizoriu au trecut la căutarea unui candidat de viță nobilă din Occident. Până și Cuza îi sfătuia din arest pe complotiști să caute un prinț străin.
Numai că legea de organizare a Principatelor – Convenția de la Paris, cu sau fără statutul dezvoltător al lui Cuza – prevedea alegerea unui domnitor român. Așa că românii aveau de dus muncă de convingere și cu reprezentanții Puterilor Garante, a căror majoritate încă se opunea față de eventuala alegere a unui domnitor din Occident.
Doar că norocul românilor a fost că fiecare Mare Putere avea probleme mai serioase pe cap și nu s-au opus cu fermitate față de inițiativele născute la București. Pe 11 februarie 1866, la câteva ore de la abdicarea forțată a lui Cuza, Parlamentul român l-a proclamat domnitor pe prințul Filip de Flandra.
Filip, conte de Flandra, era fratele regelui Belgiei – și cum Belgia era considerată una dintre cele mai liberale și mai moderne monarhii constituționale, orice belgian mai de doamne-ajută era dorit mai ceva ca pralinele de ciocolată. Prima oară l-a curtat guvernul Greciei, fără succes. A doua oară l-au curtat românii, dar contele a preferat să nu-l supere pe împăratul Franței, cei doi aparținând unor case princiare rivale. Așa că a refuzat și de data aceasta.
Românii au continuat căutările, asigurându-l totodată pe împăratul francez Napoleon al III-lea că vor urma recomandările lui, pentru a-și păstra astfel prietenia și protecția Franței. În martie, guvernul provizoriu l-a trimis la Paris pe Ion Brătianu, care, împreună cu diplomatul Ioan Bălăceanu, a început să își întindă antenele fie prin lojele masonice, în care pașoptiștii români și elitele franceze își dădeau coate, fie pe la evenimentele mondene.
Într-un astfel de moment, Brătianu a intrat în vorbă cu madame Hortense Cornu (citit franțuzește), care era fina și prietena împăratului Franței. Aflând scopul lui Brătianu, i-a vorbit despre o familie germană din Düsseldorf, ai cărei fii Leopold și Karl păreau potriviți pentru tronul Principatelor Unite. Numele acestei familii – Hohenzollern-Sigmaringen – era pe buzele mai multor oficialități franceze, iar între timp se aflase că împăratul Napoleon al III-lea era chiar văr cu mama băieților.
Brătianu n-a mai stat pe gânduri și a plecat la Düsseldorf, unde a avut o discuție atât cu tatăl Karl Anton de Hohenzollern-Sigmaringen, cât și cu al doilea fiu, Karl, în vârstă de 27 de ani. Oferta politicianului român a fost destul de tentantă pentru Hohenzollerni, în așa fel încât au dat de înțeles că n-ar spune nu. Doar că mai întâi trebuia să obțină acordul regelui Prusiei, din a cărui casă princiară făceau parte.
Bazându-se pe poziția favorabilă a Franței și mizând pe interesul Prusiei, Ion Brătianu s-a întors la București să organizeze împreună cu Ghica și ceilalți un plebiscit pentru chemarea lui Karl de Hohenzollern-Sigmaringen pe tronul României, cu numele de Carol I. Cetățenii de peste 25 de ani cu drept de vot au fost invitați să susțină alegerea lui Carol, pentru a se pune „frâu tuturor intrigilor și uneltirilor ce au de scop sugrumarea naționalității noastre” – așa cum zicea proclamația Locotenenței Domnești. Într-adevăr, apăruseră o grămadă de pretendenți români la domnie, în Moldova se agitau separatiștii, iar Rusia, Austria și Imperiul Otoman nu mai doreau ca Unirea să continue după domnia lui Cuza.
Plebiscitul, cu un rezultat covârșitor în favoarea numirii lui Carol I, era bineînțeles doar o acțiune menită să convingă Marile Puteri să accepte cursul firesc al evenimentelor. O lună mai târziu, și Adunarea Deputaților nou aleasă a votat în favoarea principelui străin, ratificând astfel plebiscitul.
Carol, încurajat de gestul românilor și obținând în cele din urmă acordul regelui Prusiei (la intervenția abilului premier Otto von Bismarck), și-a dat demisia din armata prusacă și a plecat la Zürich, în Elveția. Acolo a făcut rost de un pașaport fals pe numele Karl Hettingen, pentru că urma să traverseze Austria, care se afla pe picior de război cu Prusia pentru întâietatea în rândul statelor germane. Dacă fostul ofițer prusac ar fi fost descoperit de către autoritățile austriece, risca să fie executat pentru spionaj.
Cu ochelari fumurii pe nas, Karl a luat trenul de la Augsburg la Viena, apoi la Budapesta și Timișoara, pretinzând că merge la Odessa, cu afaceri. La ultima oprire a trenului austriac, în Baziaș, a urcat pe un vas cu aburi și a coborât pe Dunăre până la Turnu Severin, unde s-a aflat în sfârșit pe pământ românesc.
După ce și-a schimbat costumul de businessman cu uniforma de general român, prințul Carol a intrat cu alaiul de trăsuri în București, unde pe 10 mai a fost înscăunat Domn al României.
Rusia și Imperiul Otoman au primit vestea ca pe-o insultă și au cerut Conferinței Marilor Puteri, întrunită la Paris, să dezaprobe gestul lui Carol. Însă Franța avea o prea mare influență, iar atenția se mutase oricum către centrul Europei, unde Italia și Prusia se războiau cu Austria. Otomanii erau hotărâți chiar să-și trimită trupele peste Dunăre, dar Carol a lăsat de la el și i-a făcut o vizită sultanului la Istanbul, pentru învestitură și un rahat cu apă rece. Cu firmanul de domnie obținut de la autoritatea suzerană, celelalte Puteri au recunoscut oficial domnia lui Carol I. Așa că neamțul s-a putut concentra asupra modernizării noii sale patrii, căreia îi promisese că o va servi ca un bun român.
Vezi și alte episoade despre epoca regalității pe site sau pe canalul de youtube Istorie pe șleau.
Susține „Istorie pe șleau” pe Patreon
pentru mai multe videoclipuri despre trecutul României