Cum au ajuns comuniștii la putere ? | COMUNIZAREA ROMÂNIEI (august 1944 – martie 1945)
După semnarea armistițiului cu Aliații și întoarcerea armelor împotriva Germaniei lui Hitler, România se afla într-o situație politică delicată. Dintr-o direcție veneau obligațiile și interdicțiile impuse de Comisia Aliată de Control, condusă de sovietici. Din cealaltă direcție presau manifestațiile și acțiunile provocatoare ale comuniștilor, care știau că prezența sovietică e cea mai bună ocazie să încerce să preia puterea în stat. Cele două forțe colaborau pe ascuns, sincronizându-se și orientându-se una în funcție de cealaltă. Iar guvernul României, prins la mijloc și ocupat cu respectarea condițiilor grele ale armistițiului, nu avea prea mult spațiu de manevră.
Regele Mihai și liderii politici și-au dat seama că un guvern neutru din punct de vedere politic ar obține mai ușor bunăvoința Comisiei Aliate de Control, așa că mai întâi au mers pe varianta unui cabinet format din militari și specialiști. Guvern de tehnocrați, cum am spune astăzi…
Numai că echilibrul nu a durat prea mult. În octombrie, Blocul format din cele patru partide implicate în lovitura de stat de la 23 august a fost spart de către comuniști și social-democrați, care au format un Front separat. Au luat astfel naștere două grupuri politice rivale: de o parte erau țărăniștii și liberalii, cu simpatii anglo-americane, iar de cealaltă parte erau mai multe formațiuni de stânga, în frunte cu comuniștii pro-sovietici.
Rivalitatea nu era nouă, ci avea rădăcini în perioada interbelică, atunci când comuniștii erau închiși, iar social-democraților li se puneau bețe în roate de către guvernele țărăniste și liberale. Având acum protecție din partea sovieticilor, comuniștii mai ales se pregăteau să plătească polițe.
Oamenii Frontului au început să iasă la manifestații aproape zilnic și să facă presiuni pentru modificarea componenței guvernului și epurarea administrației. Lozinca lor era „Vrem guvern democrat!”, dând de înțeles că cine nu era cu ei nu ar fi fost democrat, ci „fascist”, „antonescian” sau „legionar”.
Cu acordul generalului Vinogradov, care era adevăratul șef al Comisiei Aliate de Control, regele Mihai a format în noiembrie un nou guvern, de data asta politic, în care Blocul și Frontul și-au împărțit ministerele. Constantin Sănătescu a păstrat conducerea guvernului, și a cerut ca postul de vicepremier să fie ocupat de Petru Groza, care, după spusele generalului, era „un om matur” și „binevăzut de partidele de stânga”.
Petru Groza era un avocat din Deva, care în anii douăzeci intrase în Partidul Poporului al generalului Averescu și fusese ministru de două ori. Apoi, în anii treizeci, a fondat un mic partid numit Frontul Plugarilor, pe care l-a apropiat de comuniști și apoi l-a băgat în Frontul Național Democrat.
La câteva zile de la învestirea guvernului, la București a aterizat vicecomisarul pentru afacerile externe al Uniunii Sovietice: Andrei Ianuarievici Vîșinski. În afară de a transmite un mesaj regelui, nu era clar de ce sosise. Cert e că, imediat după ce s-a încheiat vizita lui Vîșinski la regele Mihai, guvernul român a primit ordin de la Comisia Aliată de Control să își retragă autoritățile din Ardealul de Nord-Vest abia eliberat, urmând ca regiunea să rămână sub controlul armatei sovietice. Sovieticii puteau folosi astfel returnarea Transilvaniei ca un mijloc de negociere atât cu românii, cât și cu ungurii, întocmai ca Hitler. Iar, până la decizia finală, oamenii Frontului (comuniști și socialiști, români și maghiari) au ocupat administrația locală.
În Capitală, la finele lunii noiembrie, o crimă dintr-o cârciumă de la periferie a servit drept pretext pentru învinovățirea autorităților și organizarea unui mare show al Frontului, în care s-a cerut arestarea ministrului de Interne, țărănistul Penescu. În guvern, comuniștii au cerut ministerul de Interne și ministerul de Război pentru ei, creând astfel o criză care s-a soldat cu demisia premierului Sănătescu și a ministrului de Interne. Noul premier, generalul Nicolae Rădescu, nu a cedat și a preluat el Internele, iar Apărarea a dat-o generalului Negulescu.
Vîșinski era încă la București, și l-a anunțat pe Gheorghe Gheorghiu-Dej că „tovarășii de la Moscova” erau de părere că el ar trebui să fie conducătorul partidului comunist din România. Veste care l-a luat prin surprindere, pentru că se aștepta ca Ana Pauker să fie favorita. Apoi a fost convocat la Stalin.
În ianuarie 1945, sub camuflajul unei vizite ministeriale, Gheorghiu-Dej a sosit la Moscova să fie văzut de Stalin. Acesta l-a sfătuit să se folosească de mesajul că, dacă guvernul va fi al Frontului Național Democrat, Transilvania va reveni României. Apoi l-a instruit să acorde atenție deosebită reformei agrare (fără să se lege deocamdată de pământurile regelui și Bisericilor) și să colaboreze cu grupările politice care se desprind din partidele așa-zis „burgheze”.
Într-adevăr, cu 2 săptămâni în urmă, o grupare condusă de Gheorghe Tătărescu zis „Guță” s-a desprins din Partidul Național Liberal și a intrat în tratative cu Frontul. Gheorghe Tătărescu fusese prim-ministru în anii ’30 și avea o importanță destul de mare, mai ales financiară (credeau comuniștii). Putea fi, în consecință, folosit pentru a înclina balanța în favoarea Frontului.
Comuniștii au încercat să-i racoleze și pe liderii țărăniști Ion Mihalache și Nicolae Lupu, dar nu le-a ieșit. În februarie, o grupare măruntă condusă de Anton Alexandrescu a părăsit totuși Partidul Național Țărănesc și s-a alăturat Frontului, prilej numai bun să urle propaganda că nu există unitate în PNȚ.
Având binecuvântarea lui Stalin, comuniștii au trecut la treabă: au lansat programul politic al viitorului guvern al Frontului Național Democrat, i-au instigat pe țărani să-și împartă singuri moșiile, și pe muncitori să ocupe fabricile și instituțiile administrației locale.
Drept răspuns, premierul Rădescu a ținut pe 11 februarie un discurs în care a condamnat reaua voință, sabotajele și propaganda elementelor așa-zis „democrate”, și a promis menținerea ordinii. Comuniștii s-au agitat și mai tare, au adus muncitorii la proteste, iar ministrul Gheorghiu-Dej a cerut demisia lui Rădescu, lucru repetat apoi în ședințele de guvern alături de toți miniștrii Frontului.
Apoi, pe 24 februarie, manifestanții au încercat să ia cu asalt Ministerul de Interne, dar armata a împrăștiat mulțimea prin foc de avertisment, în aer. Dar din blocurile din jur s-au tras focuri directe înspre biroul lui Rădescu și înspre Palatul Regal, iar ancheta balistică a concluzionat că gloanțele nu erau ale armatei. După spargerea mitingului comunist, s-au strâns în piață câteva sute de susținători ai guvernului, în care s-a tras pe întuneric dintr-o mașină în trecere. La finalul zilei, erau 2 morți și mai mulți răniți, pentru care comuniștii dădeau vina pe guvern, iar guvernul dădea vina pe comuniști.
Cu tentativa de lovitură de stat nereușită, comuniștii și sovieticii și-au dezlănțuit atacul pe toate fronturile. Trupele ruse au ocupat puncte strategice din București, presa Frontului urla că guvernul Rădescu e răspunzător pentru crime, miniștrii și generalii pro-sovietici i-au cerut demisia, iar Stalin și Molotov l-au trimis din nou pe Vîșinski în România.
Pe 27 februarie, Vîșinski i-a cerut regelui demiterea guvernului Rădescu și formarea unui guvern al partidelor de stânga, pe motiv că nu a putut fi asigurată ordinea în spatele frontului de război. A doua zi, Vîșinski a revenit, de data asta pus pe scandal și dându-i regelui un ultimatum de câteva ore.
Versiunea rușilor asupra faptelor era că Rădescu încercase să facă o revoluție pe care sovieticii aveau datoria să o împiedice. Evident, realitatea era taman opusă. Sovieticii încercau o lovitură de stat, care în cele din urmă le-a ieșit.
Nicolae Rădescu a fost forțat să își depună mandatul, iar regele a chemat partidele la consultări, propunând un guvern de coaliție. Comuniștii și social-democrații au respins evident propunerea, iar Vîșinski a dictat formarea unui cabinet condus de Petru Groza, doar cu miniștri agreați de Frontul Național Democrat.
Regele Mihai se afla sub o presiune extraordinar de mare. Comuniștii scoteau lumea din nou în stradă, anglo-americanii nu puteau susține opoziția, iar sovieticii dădeau de înțeles că România va putea fi ocupată militar dacă nu erau acceptate condițiile lor.
Pe 6 martie, guvernul Petru Groza, impus de comuniști și de ruși, a fost în cele din urmă acceptat. Comuniștii controlau direct Internele, Justiția, resursele naturale, infrastructura și propaganda, iar indirect – restul, din poziția de lideri efectivi ai Frontului.
Obținând ce-au dorit, sovieticii au răsplătit cooperarea românilor cu înapoierea Transilvaniei de Nord. După o vizită cu tot alaiul la Cluj, guvernul pro-sovietic s-a întors în Capitală încununat de lauri și a început marea lui misiune: instaurarea regimului comunist în România.
Vezi și alte episoade despre comunizarea României pe site sau pe canalul de youtube Istorie pe șleau.
Susține „Istorie pe șleau” pe Patreon
pentru mai multe videoclipuri despre trecutul României