Când regimurile de extremă dreaptă din anii 1940-1944 promovau „curățarea” populației de orice ar fi atentat la puritatea rasială și morală a românilor, autorităților Brașovului le-a venit mai ușor să ia măsuri de igienă publică îndreptate împotriva romilor, care erau asociați de români cu insalubritatea și imoralitatea. În loc să se ia măsuri pentru integrarea romilor și ridicarea lor din sărăcie, a fost preferată o soluție simplă, dar violentă: evacuări, demolări și spargerea comunității. Documentul de mai jos, emis în iulie 1942 de Primăria Brașovului, prezintă contextul în care a avut loc un val de demolări ale proprietăților din „Țigănie”.
În cursul secolului al 19-lea s-a dezvoltat în afara cetății Brașovului o mahala a romilor, pe un teren care este astăzi ocupat de magazinul „Star” și de ansamblul de blocuri dintre piața agroalimentară și spitalul militar. Romii au preluat sub formă de embatic terenul situat între Cetate și cartierul Blumăna, și au început să-și construiască niște case sărăcăcioase și înghesuite. În scurt timp, mahalaua a devenit cunoscută sub numele de „Țigănie” (Ziganei în germană) și a căpătat reputația de loc al viciilor.
Pentru fiecare metru pătrat de teren, Primăria a despăgubit familiile evacuate cu câte 4.000 lei. Având în vedere condițiile de locuit, estimez că o familie ar fi trăit într-un spațiu mai mic de 20 de metri pătrați, ceea ce înseamnă că despăgubirea maximă ar fi fost de 80.000 lei, sumă care era egală cu 10 salarii lunare brute de muncitor și care i-ar fi menținut pe romi tot într-o situație precară, dar de data asta nu în centrul urbei, ci la marginea ei.
Terenul „Țigăniei” nu a fost ras în întregime decât în perioada comunistă, când au apărut ansamblul rezidențial din fața Teatrului Dramatic (începutul anilor ’60) și magazinul Universal (începutul anilor ’70).
Se pare că cetățenii evacuați au făcut o petiție care a ajuns până la Ministrul de Interne. Ministerul a cerut explicații Primăriei, iar Primăria a dat cu promptitudine un răspuns amănunțit. Registrele sunt foarte amestecate în discursul autorităților: avem pe de o parte obsesia pentru ordine și curățenie, iar pe de altă parte – discriminare și prejudecăți la adresa romilor și femeilor sărace care practicau prostituția. E important de menționat că în aceeași vară a anului 1942 autoritățile regimului Antonescu au deportat în Transnistria circa 25.000 de romi din România.
„Domnule Ministru,
(…) Îndepărtarea cartierului „Țigănia”, aflător pe locul Spitalului Militar, a fost una dintre cele mai importante probleme edilitare ale Municipiului Brașov, care a preocupat în cel mai înalt grad conducătorii Primăriei Brașov.
Acest cartier, ajuns în plin centru al orașului, dată fiind situația lui de infecție, desfrâu și murdărie, sub nici un motiv nu mai putea fi menținut.
Cartierul construit pe timpuri în afară de periferia orașului, sub formă de embatic, pe teritoriul care forma proprietatea Municipiului Brașov, în urma dezvoltării orașului a ajuns exact în mijlocul orașului.
Căsuțele autorizate de Primărie la timpul său pe acest teren, risipite fără nici un plan, neîngrădite și dărăpănate, serveau de locuință pentru „țiganii muzicanți” angajați prin diferite localuri ale orașului. Succesorii acestor „țigani muzicanți” înmulțiți cu timpul au plecat în alte orașe și chiar alte țări, lăsând casele închiriate unor persoane care le speculau fără nici un control.
Acești țigani muzicanți, după cum ne dovedește trecutul lor, sunt strâns legați de orașe, unde își câștigă ca muzicanți instrumentiști existența și sub nici un motiv nu primesc să fie colonizați. Locuințele din acest cartier cu timpul au încept să fie exploatate, în urma poftelor de câștig și simțului de moralitate foarte redus, ca localuri de întâlnire, iar mai târziu ca locuințe pentru prostituate. Cu tot controlul care se făcea în mod regulat, cu cea mai mare severitate, răul a prins rădăcini adânci, astfel că și astăzi se găsesc o mulțime de case locuite de prostituate.
Acest cartier construit – după cum am arătat – pe timpuri în afară de periferia orașului în concepția conducătorilor de atunci n-a putut fi decât un provizorat. Numai astfel se explică împrăștierea acestor case fără aliniere, fără străzi și fără nici un plan.
Chiar în vederea acestui provizorat, s-a prevăzut și în Regulamentul de Construcții că la aceste căsuțe nu se autorizează nici un fel de renovări, transformări radicale și consolidări. Din această cauză, precum și în urma faptului că mai toate aceste căsuțe erau construite din material slab și șubred, aproape totalitatea căsuțelor a ajuns în stare de pericol și insalubritate.
Consiliul de Igienă al Muncipiului Brașov a trebuit să intervină prin o serie de hotărâri, confirmate și din partea Ministerului Sănătății și an de an să demoleze o parte din căsuțe, începând cu triunghiul dintre Calea Victoriei [astăzi, Bulevardul Eroilor] și str. Regina Maria [astăzi, str. Nicolae Bălcescu] și continuând cu partea opusă, unde, după cum s-a constatat, mai sunt încă multe de demolat.
Primăria Municipiului Brașov, pentru asanarea acestui cartier și despăgubirea în parte a proprietarilor pentru teren, având o foarte largă înțelegere pentru nevoile acestor locuitori nevoiași ai orașului, a convenit în trecut să le acorde o indemnitate de 3.000 lei pe m.p., iar unora chiar le-a dat teren și material pentru ca să-și construiască alte căsuțe, în afară de periferia actuală a orașului.
Acei proprietari care n-au acceptat indemnitatea oferită de Primărie se găsesc astăzi în situația de a li se demola căsuțele, pe motive de pericol și insalubritate, conform art. 309 și 314 din Legea Sanitară.
Primăria, ca organ administrativ de executare a hotărârii Consiliului de Igienă, dându-le somațiunile cuvenite, a supus cauza Consiliului de Primărie, pentru a hotărî dacă, ținând seamă de împrejurările actuale, este sau nu cazul să se amâne demolarea, arătând de la început că nu este pentru demolarea caselor celor mobilizați și familiilor celor mobilizați [România era prinsă în al Doilea Război Mondial, iar unii romi luptau pe front].
Consiliul de Primărie, în ședința din 30 mai 1942, a hotărât cu unanimitate imediata demolare a caselor.
Primăria, deși nu este decât un organ de executare în sensul art. 314 din Legea Sanitară, înainte de a începe demolările, dată fiind situația excepțională în care ne găsim și lipsei de locuințe în oraș, prin raportul nr. 18144/1942 a raportat cazul și domnului Ministru al Afacerilor Interne, rugând să binevoiască a ne da lămuririle cuvenite, pentru a ști cum să procedeze în această cauză, ținând seamă de vremurile excepționale de azi și de criza de locuințe mult simțită la Brașov, pentru ca nu cumva, printr-o măsură luată fără cumpănirea stărilor de azi, să creeze un neajuns. În urma ordinului Ministerului Afacerilor Interne nr. [pauză în text] prin care s-a aprobat raportul de mai sus, Primăria, în baza art. 314 din Legea Sanitară, a procedat la demolarea caselor pe cale administrativă, cu excepția celor mobilizați.
Astăzi, casele petenților fiind demolate, cu paza tuturor formelor legale, despre o amânare așa cum au cerut nu mai poate fi vorba. După constatările noastre, aproape toți s-au plasat în alte locuințe, iar în ce privește despăgubirile pentru teren, cea mai mare parte din ei au acceptat suma de 4.000 lei oferită de Primărie pe m.p.
Brașov, la 31 iulie 1942”
(SJAN Brașov, fond Inspectoratul General Administrativ Brașov, dosar nr. 120/1942)
Dacă dorești mai multe istorii necunoscute, susține „Istorie pe șleau” cu o donație pe butonul de mai sus.