În vara anului 1930, Lucien Romier, un celebru jurnalist de la ziarul francez Le Figaro a vizitat România, țară de care se va îndrăgosti și în care va reveni în anul 1935, în compania scriitoarei Elena Văcărescu (care plecase cu mulți ani în urmă în exil la Paris). În descrierea primei sale călătorii a dedicat un spațiu amplu orașului Brașov.
Reproduc fragmentul mai jos, după ediția în limba română.
„Situat la întâlnirea atâtor căi de schimburi, la răscrucea unor negoțuri diferite, dăruit, încă de la începuturi , de regii Ungariei, cu scutiri de dări și privilegii importante, orașul Brașov și-a menținut prosperitatea timp de cinci sau șase secole, în ciuda războaielor potrivnice comerțului și a întâmplărilor neprevăzute de care a trebuit să se apere în permanență. El rămâne, totuși, o mare piață de aprovizionare. În cartierele mărginașe și în împrejurimi au luat naștere industrii de construcție sau de prelucrare. În afară de asta, răcoarea ce coboară din munții din preajmă, frumusețea peisajului și numeroasele izvoare de ape minerale din împrejurimi atrag aici, vara, o afluență de vizitatori din Europa Centrală sau din provinciile dunărene. Comerțul său, care suferă oarecum de pe urma economiei reduse a României, va beneficia în schimb de toate eforturile necesare pentru ameliorarea drumurilor din arcul carpatic.
Am ocazia să îl cunosc pe domnul Sotiriu*, un tânăr matematician care vorbește franceză cu eleganță și care este directorul liceului de stat. Voi petrece o săptămână fericită aici, datorită acestui tovarăș sensibil și savant.
Se spune că odinioară în hanurile din Brașov se ascundeau perechi de îndrăgostiți veniți de la București sau Budapesta. Cu toată această reputație de loc de rendez-vous galant, orașul nu are o înfățișare meridională. El oferă mai degrabă aspectul auster al unei republici muntoase, mândre de privilegiile ei, de istoria ei, de turnurile ei, de vechile-i ziduri de apărare, de burghezia ei întreprinzătoare pe care numai preocuparea pentru comerț o împiedică să devină fanatică. Afluența de unguri și de români a schimbat încetul cu încetul tipul populației. Dar, în afară de cartierul nou și de mahalalele industriale, bătrânul Kronstadt al sașilor și-a păstrat în întregime caracterul. Pășești pe străzile lui ca acum câteva secole. Piața mare cu un Rathaus [= Casa Sfatului] din veacul al XIV-lea, restaurat în stil baroc, bazarul din epoca Renașterii, străzile și casele din aceeași epocă ce par desprinse din tablouri de primitivi**, curțile cu galerii de lemn, zidurile incintei, porțile fortificate sau decorative, locuințele înstărite, resturile de bastioane părăsite, potecile spre înălțimea pe care se ridică citadela construită în veacul al XIV-lea [de fapt a fost construită în forma actuală mult mai târziu] de contele dʼArco, spre grădinile din afara cetății sau spre un munte acoperit de fagi care pare că stă să se prăvale peste oraș: o serie de tablouri pitorești al căror desen, cam aspru la origine, a fost retușat și îndulcit de moravurile mai blânde de pe vremea Mariei-Tereza [1740-1780].
Cu zidurile ei înalte, cu acoperișu-i mare și cu turnul clopotniței, Biserica Neagră, numită astfel din cauza unui incendiu care a înnegrit-o, strivește orașul vechi. Construită la sfârșitul secolului al XIV-lea, căzută pradă focului trei sute de ani mai târziu, clădirea adăpostește mărturiile bogăției, pioșeniei și trufiei vechii colonii săsești. Aici a predat Jan [= Johannes] Honterus, reformatorul Transilvaniei. Exteriorul este de un gotic puternic și apăsător. Interiorul, care slujește cultului lutheran, a fost refăcut și apoi spoit întristător în urma incendiului. Se mai pot admira, cu toate acestea, coloanele corului, stalele și o colecție de neprețuite covoare din Asia Mică ce împodobeau pe vremuri jilțurile demnitarilor sau ale principalilor neguțători. În sacristie se păstrează odăjdii și potire vechi împreună cu câteva amintiri istorice. Pe una dintre laturile micii piețe liniștite care înconjoară biserica se află liceul Honterus și muzeul de antichități. Seara, în această piață, până și îndrăgostiții se tem de umbra lor.
Există și alte biserici în Brașov. Cea mai interesantă este Sfântul Bartolomeu, care și-a păstrat absida primitivă ca și frumoase capiteluri de stil romanic. Dincolo de poarta Caterina [= Katharinentor în germană], în mahalaua unde altădată locuiau valahii, biserica greco-orientală Sfântul Nicolae își înalță clopotnițele zvelte și elegante în mijlocul unei grădini pline de flori și de copaci. Biserica, venerată de românii din Brașov, a fost clădită în secolul al XVIII-lea pe locul unei străvechi capele de lemn, apoi al unui sanctuar din piatră unde boierii din Valahia făceau danii. Edificiul actual a fost ridicat și pictat în parte pe cheltuiala fiicei lui Petru cel Mare, împărăteasa Elisabeta a Rusiei. Arhitectura ei cu fleșe avântate se potrivește mai bine cu arta transilvăneană decât cea a bisericilor neobizantine cu cupole.”
(Lucien Romier, La răspântia imperiilor moarte. De la Dunăre la Nistru, București, Univers, 1998, ediția franceză 1931, p. 59-61) (note în text și în subsol: Vlad Pașca).
* Mihail Sotiriu, profesor de matematică. În perioada 1945-1948 a fost director al Liceului „Titu Maiorescu” din București (situat în actualul local al C.N. „I. L. Caragiale”).
** Primitifs desemnează în sens larg pictura europeană prerenascentistă (sec. XIII-XIV).