După Marea Unire din 1918, centrul geografic al României Mari ajunsese în interiorul curburii Carpaților. Astfel, a început să circule ideea mutării capitalei țării de la București undeva în zona Brașovului, dacă nu chiar la Brașov. Una dintre variantele care luau în calcul Brașovul propunea chiar un sistem cu două capitale, ca în Olanda.
„Visez o capitală ca o inimă nouă”
La începutul anilor 1930, scriitorul Camil Petrescu a pus în vocea personajului Ladima din romanul Patul lui Procust un articol a cărui virulență i-ar fi deranjat pe șefii săi de la București. Este vorba despre un text care apărea în anul 1926 și care arăta necesitatea unei noi capitale în antiteză cu Bucureștiul, care rămânea o relicvă a „vechiului regim”, cu deprinderile sale „balcanice”.
Articolul trădează admirația din epocă pentru ordinea impusă de fascism în Italia lui Mussolini. Ideile de regenerare a țării și capitalei, pe considerente igienice, sociale și cultural-estetice, au fost destul de populare în cercurile intelectuale, însă lucrurile s-au mișcat destul de greu în direcția aceasta. Veți remarca în text optimismul utopic cu care unii interbelici își imaginau progresul României.
Pe de altă parte, textul lui Ladima / Camil Petrescu se arată și ca un avertisment al „gentrificării” și aglomerării Bucureștiului. Acest oraș crescut organic de-a lungul secolelor era încă din perioada interbelică în pericolul de a sucomba sub povara vieții urbane moderne.
Iată articolul:
„La suflet nou ne trebuie casă nouă…E neapărat nevoie să mutăm capitala…Trebuie să nu mai fie nimic tot cum a fost. Cine vrea să înțeleagă, să înțeleagă.
Argumentele faptice sunt și ele nenumărate.
Din motive de igienă: Bucureștii sunt un oraș cu ierni cumplite și veri care descompun, de căldură. Canalizarea e primitivă și complicată, pentru că urmează străzi sucite. Veșnic reparații vor împiedica prin tranșee circulația. Împrejurimile sunt mocirle și praf. Nu e loc de creație și înviorare. În afară de frumusețea cerului, înalt, totul terfelește imaginația…Dâmbovița e meschină, ca un șanț cu lături…Din iunie până în septembrie orașul acesta miroase ca o ladă de gunoi. Apa de băut îi vine de departe, iar uzinele electrice vor trebui să întindă cabluri de sute de kilometri peste munți și dealuri. În treizeci de ani, circulația va deveni atât de complicată, încât străzile actuale vor putea sluji numai pietonilor. Cincizeci de ani de aci încolo, cetățenii vor fi robi exproprierilor comercializate și scandaloase…Panamalele acestor îndeletniciri vor dezonora orașul neîntrerupt, vreme de o jumătate de veac. Calea Victoriei, ale cărei case sunt în interior ruine mucegăite, igrasioase, întunecoase, puturoase și pline de șobolani cât cățeii (i-am văzut de atâtea ori eu cu ochii mei), va costa bugetul unui stat întreg. Fiecare metru se va plăti cu sute de mii de lei.
Visez o capitală ca o inimă nouă…Pe undeva pe Olt, în Ardeal, să zicem la o poștă de Brașov, la Feldioara… Adăpostită de viscole, cu verile plăcute ca într-o stație climaterică… Totul se poate începe din nou acolo. Restaurantele nu vor avea bucătăriile în grajduri cu rândași bolnavi de râie, ci laboratorii cu faianță și nichel… Iar sălile de mâncare, aerisite, căci nu vor fi cu ferestrele spre canal… Se vor lăsa locuri pentru grădini, parcuri și piețe mari. Împrejurimile vor fi dealuri cu vile, sau înspre Brașov, câmpii cu arene și stadioane, un hipodrom al frumuseții… Toată zona apropiată la 30-40 de kilometri, brâul verde și cărunt sus, a Bucegilor… Se va lucra tot anul în cântec și bucurie în această cetate a sănătății…
Și poate că…nu poate…sigur…arhitecții și edilii de acolo vor găsi posibilitatea să facă bulevardele, străzile și piețele așa de frumoase, ca oamenii săraci să aibă și ei momente când să uite de urâțenia vieții. (Aci, în București, este prea mare deosebirea între plăcerea pe care și-o pot procura cei bogați și înăbușitoarea atmosferă în care trăiesc săracii, fără nimic oferit ochilor lor).
În zece ani, până în 1936, e de presupus că se vor tripla, prin construcții moderne și mari, numărul și volumul caselor din București… Să le construim aceste vile și palate, de-a dreptul acolo, și în zece ani vom avea un oraș de trei sute de mii de locuitori, asemănător oricăror orașe din Elveția și Germania, care ar îmbogăți frumusețea acestui mare regat… Mussolini vrea să facă nu numai un suflet nou, ci și alt fizic italienilor lui… Nu mai îngăduie nici să se vorbească de măreția Romei vechi… Vrea o Italie și italieni noi… Ce avem noi de păstrat din acest București, cerut de turci la îndemâna lor ? Mormintele noastre sunt la Argeș, la Târgoviște, la Suceava… De ce să ne învinuiască mereu cei dezrobiți că sunt robii balcanicilor de la București ?
Și din punct de vedere ostășesc această mutare se impune… Acolo, la Feldioara, ar sta între capitală și oricare eventual dușman, zidul înalt al munților… Administrativ? Nu mai încape îndoială că da… capitala s-ar găsi chiar în mijlocul țării… Tunelul început la vama Buzăului ar pune Brăila și Galații mai aproape decât sunt azi de capitală cu câteva poște.
Dar nimic nu se va face cu oameni care nu văd dincolo de botul ghetei lor”.
(Camil Petrescu, Patul lui Procust, ediție 1982, p. 91-93)
Dacă dorești mai multe istorii necunoscute, susține „Istorie pe șleau” cu o donație pe butonul de mai sus.