În anul 1938, la douăzeci de ani de la încheierea Primului Război Mondial și după cinci ani de la venirea la putere a naziștilor în Germania, Hitler a dat startul acțiunilor expansioniste ale noului Imperiu German. Prima țară anexată a fost Austria, sub aparențele unei unificări voluntare. A urmat anexarea teritoriilor cehoslovace locuite de populația germanofonă, așa-numiții „germani sudeți”. Anglia și Franța încercau să evite un război și au fost de acord cu această ciopârțire a Cehoslovaciei în speranța că vor potoli setea de expansiune a lui Hitler. Dar s-au înșelat amarnic. În martie 1939, Germania a scos Cehoslovacia de pe harta Europei, ocupând partea cehă și transformând Slovacia într-un stat-marionetă. Ungaria și Polonia au profitat și ele de vulnerabilitatea Cehoslovaciei și au ciupit teritorii pe care le revendicau.
Pentru România cea mai îngrijorătoare a fost expansiunea Ungariei, care și-a întins prezența și în dreptul Maramureșului. Ungaria a rămas ostilă după ce a pierdut Ardealul, Crișana și Banatul, iar România, pentru a preîntâmpina o răzbunare, s-a aliat cu Cehoslovacia și Iugoslavia. Dar o dată cu dispariția Cehoslovaciei și cu întărirea Ungariei, rămânea destul de expusă la granița de nord-vest.
Următorul pas al lui Hitler nu a mai rămas nepenalizat. De îndată ce a invadat Polonia la 1 septembrie 1939, Germania a primit declarațiile de război din partea Angliei și Franței și astfel Europa s-a trezit într-un război de proporții. În aceste împrejurări, România a rămas neutră și cel mai bine i-am înțelege poziția dacă ne-am uita la evoluțiile politice de dinainte.
Regele Carol al II-lea instaurase o dictatură personală și el avea ultimul cuvânt în privința politicii externe a țării, dar se consulta frecvent cu miniștrii, consilierii regali și partenerii săi de poker. Încă de la Unire, sistemul de securitate al României Mari se baza pe bunăvoința Franței și Angliei și pe alianțele împotriva acelor vecini care revendicau teritorii românești. Apărarea față de Ungaria era asigurată de Mica Înțelegere, dar aceasta fusese între timp compromisă. Apărarea față de Bulgaria, care dorea înapoi Cadrilaterul, era asigurată de Înțelegerea Balcanică. Iar apărarea față de Uniunea Sovietică era asigurată de alianța cu Polonia, care era pe ducă.
De îndată ce picase Cehoslovacia, autoritățile de la București nu se temeau numai de o agresiune ungară, ci și de o agresiune germană (cu sau fără provocările Ungariei). Ajutorul franco-britanic, cu toate garanțiile verbale, părea în acel moment imposibil, așa că strategia românilor a fost să îmbunătățească repede relația cu Germania. Acordul comercial încheiat la 23 martie 1939, prin care România îi furniza petrol și cereale, îl făcea pe Hitler mai interesat de siguranța partenerei lui de afaceri – sau cel puțin așa sperau românii.
Cu încrederea Germaniei câștigată, România a adoptat o poziție de neutralitate binevoitoare față de Polonia invadată. Dând continuu asigurări diplomaților germani că România respectă regulile neutralității, autoritățile române au permis livrări de armament britanic către Polonia prin Constanța, iar atunci când căderea Poloniei părea inevitabilă, au permis tranzitul rezervei de aur a Băncii Poloniei și intrarea refugiaților.
În momentul invaziei sovietice în Polonia, la 17 septembrie, Carol al II-lea și guvernul român erau atât de preocupați de securitatea propriei lor țări, încât nu s-au grăbit să aplice alianța defensivă anti-sovietică pe care România o stabilise cu Polonia în 1921. Cu armata neînzestrată și cu tensiuni la patru hotare, conducerea română devenise între timp extrem de pragmatică. De exemplu, a solicitat Germaniei să îi vândă armamentul capturat de la polonezi, după ce a mai avut o tentativă nereușită cu armamentul capturat de la cehoslovaci.
Neintervenția militară a României în ajutorul Poloniei a fost totuși compensată de primirea refugiaților polonezi pe teritoriul său. Începând din noaptea de 17 septembrie, prin sectorul de graniță bucovinean au trecut circa 60.000 de militari împreună cu o bună parte din aviația de luptă, zeci de mii de civili, președintele Poloniei și membri ai guvernului, precum și flota aeriană civilă.
Conform legislației internaționale, militarii trebuiau dezarmați și internați în tabere special amenajate. Președintele și guvernul la fel, pentru că declaraseră că vor continua războiul din exil, iritându-i pe germani și sovietici. Președintele Poloniei a fost primit la vila regală de la Bicaz. Membrii guvernului polonez au fost cazați la Slănic Moldova, iar comandantul armatei (mareșalul Rydz-Śmigły) a fost trimis la Craiova.
În timp ce refugiații polonezi staționau în țară, niște legionari l-au asasinat pe prim-ministrul României, Armand Călinescu. Principalul motiv însă pare să nu fi fost faptul că legionarii erau pro-Hitler, ci mai degrabă faptul că Armand Călinescu a participat la suprimarea mișcării legionare cu un an în urmă, când era ministru de interne. Asasinii nu au avut ocazia să își expună motivele, deoarece au fost executați pe loc.
După repetate intervenții diplomatice și după multe șpăgi date autorităților române, o grămadă de polonezi au reușit să părăsească clandestin România, fie prin Constanța, către porturile Mediteranei, fie prin Iugoslavia către Italia, și au ajuns în cele din urmă în Franța și Anglia. De acolo, noul guvern polonez în exil, condus de generalul Sikorski, a continuat lupta cu Germania. În România au mai rămas destui refugiați polonezi, care s-au trezit un an mai târziu sub un regim pro-Hitler și cu trupe germane în preajmă, dar autoritățile române le-au oferit în continuare un tratament favorabil și nu i-au dat pe mâna nemților.
O dată cu dubla invazie germano-sovietică a Poloniei, românii au început să bănuiască o înțelegere secretă între Hitler și Stalin. Pactul de neagresiune, încheiat la 23 august 1939 între miniștrii de externe Ribbentrop și Molotov, și tratatul frontierei germano-sovietice, încheiat la 28 septembrie pe ruinele Poloniei, au arătat destul de clar că Stalin era partenerul de prostii al lui Hitler, dar cât de departe ar fi mers agresiunea Uniunii Sovietice încă nu se știa.
La mijlocul lunii iunie a anului următor, după ce Uniunea Sovietică a atacat și Finlanda, și statele baltice, o singură întrebare era în mințile tuturor românilor: unde va da Stalin următoarea lovitură?
Susține „Istorie pe șleau” pe Patreon
pentru mai multe videoclipuri despre trecutul României