[VIDEO] Viețile imaginare ale Bucureștiului în secolul 20

Bucureștiul a fost cântat de-a lungul timpului în felurite chipuri. Din paleta aceasta de reprezentări, se disting trei mari identități, pe care le voi descrie în continuare.

„Bucureștiul de altădată”

„Bucureștiul de odinioară” este o alăturare curioasă între exotic și familiar, pitoresc și nostalgic. Bulevardul de promenadă și mahalaua semi-rurală coexistă într-un microcosmos liniștit, rânduit și ospitalier, care invită la o viață tihnită. Sentimentul de „acasă” încearcă nu doar autohtonii, care se întorc degrabă în colțișorul lor de confort (psihic), ci și străinii, delectându-se în orientalismul dâmbovițean.

În schema aceasta, Bucureștiul este un oraș deopotrivă al păcatului și al purificării, al dependenței (emoționale) și al catharsisului. Cea mai grăitoare imagine este consumarea unei litre de vin într-o cârciumioară, pentru uitare și regenerare. Nu există un conflict care să ducă la alienare, ci doar mici necazuri recurente ale vieții, asumate cu un oarecare fatalism.

Iubirea față de acest București se declară pentru veșnicie. Și tot în el se împlinesc iubirile romantice, pentru că niciunde altundeva nu există condiții mai propice: cel mai îmbietor parfum de tei, cele mai umbrite alei, cele mai pasionale femei.

Muzica specifică: romanța, cântecul lăutăresc, tangoul, varieteul

Locurile magice: Cișmigiu, Calea Victoriei, Șoseaua (Kiseleff), cartierele-grădină de până la barierele orașului.

Deși plasat cronologic până în anii ’40, „Bucureștiul de altădată” a fost instrumentalizat în epocile comunistă și post-comunistă, pe de o parte în scop turistic, pe de altă parte pentru a recupera simbolic un spațiu ce fusese confiscat de ideologia marxist-leninistă.

Bucureștiul metropolă

Trecut prin urbanizarea postbelică, accelerată prin politicile guvernului socialist, Bucureștiul se înfățișa în anii ’50-‘60 ca un oraș dinamic, strălucitor, înnoit sub noi vremuri. Încercând să aplatizeze moștenirea burgheză interbelică, propaganda comunistă a redirecționat privirea către noile cartiere de blocuri care au luat locul periferiilor insalubre.

În timp ce conceptul urbanistic de micro-raion ducea la crearea unei rețele policentrice cu spații locative, comerciale și culturale, în afară Bucureștiul era Capitala republicii, centrul prin excelență, sediul elitelor regimului comunist și pol de atracție pentru noii muncitori proveniți din mediul rural. Imigrația a fost întâmpinată de un nou ethos: „am ajuns bucureștean, deci sunt cineva!”, ilustrată cel mai bine de expresia „buletin de București” (ticket to heaven), care trebuia să declanșeze în jur admirație și mobilizare constructivă (nu invidie).

Muzica specifică: muzica ușoară acompaniată de big-band, oratoriul

Locurile moderne: ansamblul Sălii Palatului, Floreasca, Tei, Ferentari, Calea Griviței , Obor, Casa Scânteii și Herăstrău

Optimismul modernizării socialiste a scăzut în intensitate în anii ’70-’80, pe măsură ce dezvoltarea urbană ignora principiile urbanismului pentru a rezolva pe termen scurt problemele de natură economică și socială, și pe măsură ce blocurile și spațiile comerciale standard intraseră în banalul vieții cotidiene din RSR. În aceste condiții, „Bucureștiul de altădată” a fost redescoperit, iar nostalgia – revigorată.

Bucureștiul interlop

Prelungirea efectelor crizei din anii ’80 și noile condiții politico-economice de după Revoluția din 1989 au declanșat noi dinamici sociale, cu pierzători, câștigători și „descurcăreți” ai tranziției. Șocurile trecerii la economia de piață și evenimentele politice de la începutul anilor ’90 au demoralizat o parte a bucureștenilor, care treceau oricum prin stări post-traumatice ca toți românii.

Faptul că fenomene precum infracționalitatea, corupția, inegalitățile nu mai erau ascunse de cenzura comunistă a contribuit la zdruncinarea psihică a multora dintre bucureștenii deziluzionați. Acest „regim mental” a fost foarte fertil pentru receptarea și reproducerea mesajelor periferiei sociale autentice (țigănia, ghetoul), care își găsise expresia muzicală prin manea și rap.

Noua condiție a bucureșteanului era fie de „șmenar”, fie de „fraier”, în funcție de capacitatea de a se adapta la un mediu care părea guvernat de legea junglei. Fiind favorizat de turbulențele tranziției, universul acesta era totuși unul creat prin selectivitatea și sensibilitatea specifică genurilor artistice care au pătruns în mainstream. Rapul și maneaua au introdus „orașul negru” în galeria reprezentărilor Bucureștiului.

Locurile „dubioase”: Pantelimon, Sălăjan, Gara de Nord, Colentina, Berceni, Ferentari, Rahova

Bucureștii unidimensionali sunt imaginari pentru că, deși se inspiră din realități bine delimitate spațial și temporal, ei transformă particularul în general, sporadicul în reprezentativ. Că au trăit sau nu cele descrise, compozitorii și textierii folosesc niște convenții ale expresiei artistice sau propagandistice, condimentate cu locuri comune, clișee, obsesii și stereotipuri.

Fenomenul unidimensionalității nu e specific Bucureștiului. Fiecare oraș mare e încadrat în generalizări și primește imnuri și înjurături de la locuitorii săi, într-un fel de love-hate relationship.

Tu în care dintre Bucureștii imaginari îți petreci mai mult vremea?

Lista melodiilor:

Nicu Paleru – Sunt șmecher de capitală (1999)

Susține „Istorie pe șleau” pe Patreon
pentru mai multe videoclipuri despre trecutul României

Distribuie:

You might also like