După recuperarea Basarabiei și Bucovinei de Nord în iulie 1941, dictatorul României, mareșalul Ion Antonescu, a ordonat ocuparea teritoriului sovietic dintre Nistru și Bug. Conform înțelegerii sale cu Hitler, acest teritoriu – denumit Transnistria – urma să fie administrat de autoritățile române. Antonescu își dorea această provincie încă dinainte de campania împotriva Uniunii Sovietice, iar când ocazia de a-și realiza planul a sosit, i-a spus șefului noii provincii să guverneze ca și cum teritoriul ar fi rămas în posesia României.
Că Antonescu dorea anexarea Transnistriei o dovedeau încă două inițiative: colonizarea teritoriului cu țărani români, aduși în special de la est de Bug, concomitent cu deportarea evreilor atât din Transnistria, cât și din Basarabia, Bucovina și Dorohoi peste Bug, deci în afara granițelor unei Românii în curs de „purificare” etnică. Dar lucrurile nu au ieșit conform planului.
Convenția româno-germană de la Tighina, care stabilea statutul Transnistriei, a specificat că deportarea evreilor peste Bug, în teritoriul ocupat de germani, nu era încă posibilă, și nici nu a fost vreodată. Așa că cei peste 300.000 de evrei deportați provizoriu pe malul vestic al Bugului și-au găsit suferința și moartea în teritoriul administrat de români. Începând din septembrie 1941, evreii români au fost escortați în „marșurile morții” până în Transnistria, unde li s-au alăturat evreii transnistrieni. Pe urmă, o mare parte dintre ei au fost executați de forțele de ordine române, germane și ucrainene, iar cei care au scăpat de împușcare au trebuit să facă față foametei și frigului din timpul iernii, care au favorizat și epidemia de tifos. După doi ani, din cei peste 160.000 de evrei deportați din România mai supraviețuiau doar 50.000.
Pe lângă faptul că devenise un loc al masacrelor anti-evreiești, Transnistria a devenit o rezervă agricolă pentru România și pentru trupele din est. Cei peste 2 milioane de locuitori majoritar ucraineni au fost puși la muncă într-un regim de exploatare economică similar cu ce făceau naziștii alături, în Comisariatul Ucrainei. Guvernatorul civil al provinciei, Gheorghe Alexianu, gândea și acționa întocmai ca Antonescu și avea mână liberă de la București să „românizeze” teritoriul ex-sovietic în care locuiau mai puțin de 10% români. Pe lângă privilegiile acordate minorității române, mii de funcționari au sosit de dincolo de Nistru, iar școlile și preoții aveau sarcina să-i aducă pe foștii colhoznici la ascultarea de Dumnezeu, de statul român și de Mareșal.
Nu a trecut mult timp însă până Antonescu și apropiații lui să-și dea seama că Transnistria ar putea fi folosită de către Hitler drept compensație pentru Transilvania de Nord, care ar fi rămas pe veci în posesia Ungariei. Într-adevăr, Hitler dorea să dezamorseze conflictul dintre România și Ungaria oferindu-i lui Antonescu oricât teritoriu își dorea în est. Drept răspuns, începând din primăvara anului 1942, diplomația română a declarat sus și tare că nu renunță la pretențiile față de Ardealul de Nord, iar regimul Antonescu a ajuns la concluzia că Transnistria trebuia ocupată doar temporar și folosită ca monedă de schimb la finalul războiului. În consecință, provincia a devenit destinația finală a tuturor deportărilor efectuate de autoritățile române. După evrei, în cursul verii anului 1942 au fost deportați 25.000 de romi și a existat și planul deportării celor aproximativ 100.000 de neoprotestanți, care a fost abandonat în cele din urmă.
În legătură cu operațiunile militare, Antonescu era convins că anul 1942 va fi decisiv și i-a oferit lui Hitler același număr de divizii cu care participase în 1941. Armata română pe frontul de est era a doua după Wehrmacht și a ajuns să numere în momentul culminant al campaniei peste 350.000 de militari. Dar nu toți generalii erau de acord cu voluntarismul lui Antonescu. De exemplu, șeful Marelui Stat Major și fostul comandant al Armatei a 4-a, Iosif Iacobici, care știa cât de sângeroasă a fost victoria de la Odessa, anticipa următoarele dezastre din tabăra românească și și-a dat în semn de protest demisia.
Conform unei înțelegeri din ianuarie, trupele române urmau să fie înzestrate cu armament de către Germania, însă la fiecare criză de aprovizionare românii au fost lăsați la urmă, lucru care a contribuit la pierderile uriașe. Victoriile de la Sevastopol și Kerci, care au eliminat pericolul bombardamentelor și chiar al unei debarcări sovietice la Odessa, au lăsat 18.000 morți, răniți și dispăruți. Blocarea contraofensivei sovietice la Hárkov a produs alte 14.000 de pierderi, iar înaintarea în Caucaz a adăugat tot atât. În plus, transportul pentru militarii români era doar un miraj de caniculă, așa că marșul de sute de kilometri prin Donbass și Stepa Calmucă în miezul verii i-a adus în pragul epuizării.
Între timp, nu numai perspectiva unei noi ierni ruse le-a înghețat românilor sângele în vine, ci și realizarea că armamentul lor antitanc nu putea penetra armura noilor T-34 sovietice.
Cât de vulnerabile erau trupele române s-a văzut cel mai bine la bătălia pentru Stalingrad. În timp ce armata a 6-a germană asalta orașul, diviziile române au fost însărcinate cu apărarea flancurilor. Toamna era pe sfârșite și toți se așteptau la o contraofensivă sovietică de iarnă, însă rapoartele comandanților români de la Cotul Donului reclamau că unitățile lor erau obligate să acopere sectoare prea lungi de front, că nu aveau muniție grea și nici benzină, că lucrările defensive erau incomplete, că nu aveau protecția aviației și artileriei și – cel mai important – că încă existau capete de pod sovietice peste fluviu.
Așa că în momentul în care Stalin a declanșat operațiunea Uranus, de depresurare a orașului care îi purta numele, diviziile sovietice de tancuri au intrat ca prin brânză în unitățile de infanterie românești. În numai câteva zile au pierit zeci de mii de militari români, iar legăturile cu armata din Stalingrad au fost pierdute. Cele două divizii românești izolate în oraș alături de armata germană a lui Paulus au fost tocate mărunt, iar continuarea contraofensivei sovietice la sud a adăugat în fiecare zi mii de pierderi românești, ajungându-se la un total de 110.000 de morți și dispăruți, adică jumătate din efectivele angajate.
La sfârșitul anului așadar, în timp ce comandanții români și germani erau ocupați să dea vina unul pe celălalt pentru dezastrul de la Stalingrad, moralul românilor era îngropat la doi metri sub pământ.
Susține „Istorie pe șleau” pe Patreon
pentru mai multe videoclipuri despre trecutul României