E încă destul de greu de zis cum au ajuns romii să fie sclavi în zona României de azi. O ipoteză spune că instituția sclaviei a fost preluată de la bizantini și că, după ce au trecut la nord de Dunăre, migratorii romi au fost treptat înrobiți. O altă ipoteză spune că romii i-ar fi însoțit pe războinicii cumani și mongoli care au stăpânit teritoriile extracarpatice în secolul 13. Și probabil că primii voievozi români i-au capturat pe măsură ce vechii lor stăpâni dispăreau din Țara Românească și Moldova.
Cert e că atestările romilor din secolele 14-15 îi surprind deja în ipostaza de sclavi. În Țara Românească, voievodul Dan I a dăruit mănăstirii Tismana 40 de familii de „țigani”, iar Mircea cel Bătrân a dăruit mănăstirii Cozia 300 de astfel de „sălașe”. În Moldova, voievodul Alexandru cel Bun a dăruit 31 de „sălașe de țigani” mănăstirii Bistrița de-abia în 1428, ceea ce ne arată două lucruri: că sclavia romilor a fost mai timpurie în Țara Românească și că romii erau la început mai numeroși în sud decât în est.
Pe lângă sclavii romi mai existau la început, mai ales în Moldova, și sclavii tătari. De ce ei și nu alții fuseseră înrobiți își are explicația în faptul că erau considerați „păgâni”. În lumea medievală creștină, sclavia era încă tolerată atâta timp cât îi ocolea pe creștini. Doar că până și atunci când romii s-au creștinat, tradiția sclaviei s-a dovedit mai puternică decât mila creștinească. În timp ce ea a încept să dispară din Europa de Vest (dar să se mute în coloniile de peste mări), românii au păstrat-o pentru multe secole, întocmai ca otomanii sau tătarii.
Am văzut că primii stăpâni de sclavi romi au fost domnitorii și călugării. Pe lângă aceștia, mai erau bineînțeles și boierii. Cu timpul, sclavii romi au luat numele stăpânilor, devenind „țigani mănăstirești”, mitropolitani și episcopali, „țigani domnești” și „țigani boierești”.
Ei se mai puteau împărți în nomazi și sedentari. În funcție de asta, obligațiile lor puteau fi diferite, la fel și gradele lor de autonomie. Sclavii nomazi aveau voie să umble prin țară, cu condiția să se întoarcă de câteva ori pe an să plătească o taxă specială stăpânului și să facă muncile în care erau specializați. Sclavii sedentari, care erau cei mai mulți, stăteau pe moșia stăpânului și erau zi și noapte la dispoziția lui.
Câți sclavi erau, totuși? Greu de zis… Până în secolul 19, ei nu au fost numărați. Dar ne putem face o idee cu ajutorul câtorva exemple. Cele 300 de „sălașe de țigani” dăruite de Mircea cel Bătrân mănăstirii Cozia însemnau cam 1.500 de persoane. Asta doar pentru una dintre zecile de mănăstiri care au fost răsfățate de domnitorii români. Alt exemplu: o cronică spune că într-o campanie din 1471 Ștefan cel Mare al Moldovei a reușit să ia cu el 17.000 de sclavi din Țara Românească. Iar două secole mai târziu, Constantin Brâncoveanu, care era unul dintre sutele de boieri stăpâni de sclavi, a moștenit de la bunicul său 500 de familii de romi. Fără să stăm prea mult pe gânduri, putem presupune că istoria sclavilor în „Țările Române” a început cu câteva mii, până ce a ajuns în secolul 19 la o cifră sigură de peste 100.000 în fiecare Principat, adică în jur de 7% din populație.
Ok, ați putea zice că și majoritatea românilor erau țărani dependenți și că statutul lor nu era cu mult diferit față de cel al sclavilor. E drept că nici ei nu erau oameni liberi, dar existau câteva deosebiri esențiale. În timp ce sclavii erau considerați proprietate și nu aveau dreptul la proprietate, țăranii dependenți aveau ceva drepturi patrimoniale și își vânduseră libertatea în schimbul unui lot de pământ. În timp ce sclavii puteau fi vânduți, închiriați sau dăruiți individual, țăranii dependenți erau de obicei tranzacționați doar cu întreaga comunitate sătească la un loc. În timp ce sclavii puteau fi munciți zi și noapte indiferent de sex și vârstă, doar capul unei familii de țărani dependenți era obligat să muncească pe moșia stăpânului, în limitele unui anumit număr de zile. În general, țăranii dependenți aveau mai multe drepturi decât sclavii, al căror singur drept rămânea acela de a nu fi uciși de stăpânii lor.
Dar mai era ceva care îi diferenția. În timp ce țăranii dependenți, fiind considerați persoane, răspundeau direct în fața legii, sclavii romi, fiind considerați proprietate, erau reprezentați în fața legii de către stăpânii lor. Ceea ce însemna că stăpânii, ca să evite oarecare probleme cu legea, își controlau foarte sever sclavii.
Cât de vitregă era soarta sclavilor se vede și din drepturile pe care le aveau stăpânii lor. Ei puteau să bată, să violeze și să sechestreze, să despartă copii de părinți și soț de soție. Totodată, statutul de sclav se transmitea ereditar, iar căsătoriile cu oamenii liberi îi transformau pe aceștia din urmă în sclavi, așa că nu prea era cale de scăpare.
Din secolul 18, domnitorii fanarioți au mai schimbat puțin regulile. Dar nu au mers la fel de departe ca în cazul eliberării țăranilor din șerbie. Căsătoriile între sclavi nu au mai putut fi desfăcute de stăpâni, iar copiii nu au mai putut fi luați de lângă părinții lor. În plus, oamenii liberi care se căsătoreau cu sclavi își păstrau libertatea, iar copiii rezultați din asemenea căsnicii ar fi trebuit să devină liberi. Dar în cazul acesta boierii au protestat, pentru că își vedeau sclavii împuținându-se, iar căsătoriile mixte au fost descurajate sau explicit interzise. Așa că până în anii 1830, dacă o persoană liberă dorea să se căsătorească cu o sclavă sau un sclav, ea trebuia mai întâi să îi cumpere libertatea.
Susține „Istorie pe șleau” pe Patreon
pentru mai multe videoclipuri despre trecutul României