Salutare, dragii mei, și bine v-am găsit la un nou episod despre stalinizarea României, în care vom vedea cum au băgat comuniștii dezbinare în popor.
Ziceam în episodul anterior că partidele politice de la 23 august se constituiseră într-un Bloc Național Democrat. Numai că, după ce obiectivul încheierii armistițiului a fost atins, divergențele au ieșit la lumină. La o lună după lovitura de stat a regelui, comuniștii au părăsit alianța și au militat pentru alcătuirea unui Front Național Democrat, aflat în opoziție cu Blocul. Prin manipulări și intimidări, liderii comuniștii au reușit să îi aducă în tabăra lor și pe social-democrații conduși de Titel Petrescu. Apoi li s-au alăturat Frontul Plugarilor al lui Petru Groza, Partidul Socialist Țărănesc al lui Mihai Ralea și alte formațiuni mai mărunte.
Partidul Comunist a trecut apoi la ofensiva generală, făcând presiuni asupra guvernului Sănătescu prin numeroase manifestații de stradă, la care participau și sindicatele controlate de Front. Gheorghiu-Dej și tovarășii lui repetau într-una că instituțiile statului trebuie curățate de „fasciști”, legionari și antonescieni, și că guvernul actual nu era în măsură să facă asta, pentru că era – chipurile – complice cu „dușmanii poporului”. Dar guvernul deja dăduse decretul-lege privind purificarea administrației publice, însă comuniștii continuau să susțină că numai ei sunt adevărații „democrați”, nepătați de greșelile trecutului.
Cu această vânătoare de „fasciști”, tactica Frontului era să declanșeze artificial crize politice până când ar fi acaparat puterea. Iar pentru asta aveau tot sprijinul Comisiei Aliate de Control.
Instalată în septembrie la București, Comisia Aliată de Control trebuia să se asigure că România respectă condițiile armistițiului semnat la Moscova. Ea era compusă din reprezentanți britanici, americani și sovietici. Evident sovieticii dominau Comisia, care era condusă în absența mareșalului Malinovski, adică mai tot timpul, de generalul Vinogradov.
Cât de mult se amesteca Vinogradov în afacerile interne ale României ne putem da seama din două exemple petrecute în numai 48 de ore: pe 14 octombrie, ziarul Universul, care era cel mai citit din țară, a fost suprimat. Iar o mare manifestație național-țărănistă a fost interzisă pe motiv că la o demonstrație anterioară a studenților s-ar fi scandat „Jos Armata Roșie” și printre ei ar fi fost legionari. „Pure invenții”, zicea premierul, dar rușii aveau urechi numai pentru comuniști.
În timp ce la București comuniștii o țineau în mitinguri cu voie de la sovietici, la Iași a apărut o inițiativă surprinzătoare. Trei fruntași comuniști au propus rușilor, care administrau efectiv regiunea, alipirea Moldovei la Uniunea Sovietică. Ideea aceasta a mai ajuns o dată la Stalin, prin șefii comuniști din Basarabia, care îi cereau anexarea a 18 județe de la vest de Prut la Republica Sovietică Moldovenească. Dar Stalin era mai inteligent decât ei și nu a dat curs acestor idei care până și comuniștilor de la București li se păreau de-a dreptul scandaloase.
Tot în octombrie, comunistul Lucrețiu Pătrășcanu și social-democratul Titel Petrescu s-au retras din Consiliul de Miniștri cu scopul de a forța formarea unui nou guvern care să fie pe placul partidelor din care făceau parte. Frontul dorea cel puțin același număr de miniștri ca al Blocului format din liberali și țărăniști. Dar Sănătescu s-a ținut tare, așa încât Vinogradov – care își băgase coada – și partidele de stânga au trecut la negocieri și s-au mulțumit în cele din urmă cu o minoritate. Însă Frontul a câștigat poziția de vicepremier, pe care a ocupat-o avocatul Petru Groza.
Dacă în vechiul guvern exista un singur comunist, Pătrășcanu, acum a reușit să intre și Gheorghe Gheorghiu-Dej, ca ministru al Comunicațiilor. Știind că lumea nu prea îl cunoaște, a făcut o vizită în Valea Jiului, unde s-a pozat cu minerii și le-a luat partea în conflictul cu direcțiunea. Și uite-așa, cu fiecare vizită de lucru, ziarul Scânteia îi construia imaginea de lider al „oamenilor muncii”.
Cu toate că încă aveau majoritatea în guvern, partidele istorice erau cam derutate. Liberalii erau de-a dreptul amorțiți și nu aveau nici o strategie adaptată la noile condiții. Țărăniștii, în schimb, au început să fie mai activi. La începutul lui octombrie, premierul Sănătescu nota în jurnalul său că Maniu încă mai credea că rușii nu se amestecă în treburile interne. Dar liderul țărăniștilor s-a dezmeticit rapid și i-a întrebat pe britanici dacă au de gând să lase România sovieticilor, ca să știe cum să acționeze. I s-a răspuns că guvernul britanic nu are intenția de a preda România Uniunii Sovietice.
Nu vom ști probabil niciodată dacă englezii mințeau „diplomatic” sau dacă într-adevăr nu știau ce se hotărâse cu vreo trei săptămâni în urmă, la Moscova. Acolo, Churchill i-a propus lui Stalin să își împartă zonele de influență în Europa de sud-est, România urmând să fie controlată în proporție de 90% de către sovietici. Poate că Maniu, în naivitatea lui, credea că ar fi fost posibil ca englezii și americanii să se agite pentru România – care, apropo, le fusese inamică în război – însă englezii aveau alte priorități, cum ar fi, de exemplu, să țină comunismul în afara Greciei și pe sovietici – departe de Mediterană.
Pe de altă parte, Stalin era de părere că sovieticii au tot dreptul să impună comunismul în țările în care au trupe, adică și în România. Așa că, dacă Churchill nu ar fi făcut acea propunere indecentă, rezultatul probabil că ar fi fost același.
În timp ce unii democrați români încă se îmbătau cu speranța că occidentalii le vor oferi ajutorul, comuniștii își demonstrau loialitatea față de Uniunea Sovietică defilând la aniversarea Revoluției Bolșevice. Apoi, se arătau pe balconul Comisiei Aliate de Control, ca să fie clar pentru toată lumea că ei erau de partea învingătorilor.
Pe când Gheorghiu-Dej, Ana Pauker și Lucrețiu Pătrășcanu continuau să marcheze ziua Revoluției Ruse mai ceva ca pe ziua națională a României, de la Moscova a pornit un avion cu destinația București. În el – un singur pasager: adjunctul ministrului de externe al Uniunii Sovietice, Andrei Ianuarievici Vîșinski.
Vîșinski fusese procurorul general al URSS în timpul Marii Terori din anii ’30, când au fost condamnați la moarte sute de mii de cetățeni sovietici. Nimic surprinzător de la un bolșevic apropiat de Stalin… Dar altceva din biografia lui părea să explice prezența sa în România: în 1940, a fost însărcinat să se ocupe de sovietizarea Letoniei, care fusese ocupată în urma pactului Ribbentrop-Molotov. Operațiunea a avut succes, iar Vîșinski a fost promovat, devenind mâna dreaptă a lui Molotov.
Fiind la prima vizită, Vîșinski nu a trecut la ce știa cel mai bine să facă, preferând să lase o bună impresie și să arate că sovieticii sunt băieți de treabă. I-a făcut imediat o vizită Regelui, pentru a-i prezenta un mesaj de la Stalin, în vederea bunei colaborări pe perioada armistițiului. Dar ce să vezi că în aceeași seară a sosit ordin de la comandamentul rus ca guvernul Sănătescu să retragă administrația românească din Transilvania de-abia eliberată. Vîșinski declina orice legătură cu prezența sa în România, însă șederea lui pentru încă trei săptămâni urma să fie plină de coincidențe…
Susține „Istorie pe șleau” pe Patreon
pentru mai multe videoclipuri despre trecutul României