Informaticianul Lorin Fortuna, inginerul Petre Roman, matematicianul Boris Singer, medicul Florin Filipoiu, diplomatul Dumitru Mazilu și fostul demnitar comunist Ion Iliescu au avut șansa să devină liderii Revoluției din decembrie 1989. În cele din urmă, numai unul dintre ei a reușit să convingă aproape toți factorii decizionali să îi dea puterea provizorie.
În iureșul revoluției, între 20 și 22 decembrie 1989, s-au conturat mai multe formațiuni politice care își asumaseră rolul de conducere a Revoluției. Ele aveau revendicări similare, dar grupurile din spatele lor erau destul de diferite.
Prima formațiune a fost creată la Timișoara de un grup de revoluționari în ziua de 20 decembrie, când organele de represiune încă încercau să înăbușe protestul și Ceaușescu era la butoane.
O dată izbucnită revolta și la București, în ziua de 21 decembrie, Timișoara a trecut în plan secundar. Centrul politic al țării a acaparat întreaga atenție și putere de convingere. Din firava societate civilă și din rândul protestatarilor care au petrecut noaptea expuși gloanțelor forțelor de represiune au apărut în cursul zilei de 22 decembrie cel puțin trei inițiative politice:
- Frontul Unității Poporului, anunțat de Petre Roman
- Mișcarea Democrată Română, anunțată de Boris Singer
- Gruparea Dreptatea Socială, anunțată de Florin Filipoiu
Aceste mișcări spontane conduse de oameni fără experiență politică și fără capital simbolic și social au fost repede umbrite de inițiativele a doi oameni din sistem.
Primul om, Dumitru Mazilu, un fost reprezentant al României la ONU urmărit de Securitate pentru acte de dizidență, s-a bucurat de susținerea revoluționarilor care ocupaseră clădirea Comitetului Central al PCR și s-a apucat de redactat un program al tranziției.
Spre deosebire de ceilalți presupuși lideri, Ion Iliescu, ultimul nostru personaj și figură cunoscută a nomenclaturii comuniste, a venit cu inițiativa unei formațiuni politice numai după ce s-a asigurat că șefii armatei erau de partea lui. Chiar dacă nu mai era de mult timp în grațiile cuplului Ceaușescu, Ion Iliescu avea legături cu numeroși oameni din sistem și numele lui era cunoscut atât de conducerea televiziunii, cât și de conducerea armatei. Cu alte cuvinte, pe lângă experiență, notorietate și hotătâre, avea pile și relații care i-au făcut trecerea la tribuna politică extrem de lină.
În plus, oamenii din sistem care se dădeau în acel moment plin de confuzie drept anti-ceaușiști știau că vor fi trași la răspundere pentru faptele lor anterioare, așa că era în interesul lor ca noua putere politică să fie una compusă din oameni de aceeași teapă cu care să se poată negocia și eventual cu care să poată fi împărțită puterea sau perpetuat regimul nedemocratic.
Ion Iliescu i-a atras repede de partea lui pe tânărul Petre Roman, fiul unui binecunoscut comunist, și pe Dumitru Mazilu, din al cărui program s-a inspirat.
Mai târziu, și Frontul Democratic Român din Timișoara a fost absorbit în Frontul Salvării Naționale. Neconfruntat cu o concurență de calibrul lui, abilul Ion Iliescu a devenit în mai puțin de 24 de ore liderul incontestabil al Revoluției.
Susține „Istorie pe șleau” pe Patreon
pentru mai multe videoclipuri despre trecutul României