RĂZBOIUL DE INDEPENDENȚĂ al României (1877-1878) – partea 1/2
În secolul 19, sub influența naționalismului, popoarele din Balcani au dorit să se elibereze de sub dominația otomană, sub care trăiseră 400 de ani. Primii care s-au răzvrătit au fost sârbii, dobândind un Principat autonom. Au urmat grecii, care au obținut independența în 1830. Micul Principat Muntenegru s-a extins în teritoriul otoman locuit de muntenegreni. Iar în 1875 s-au revoltat Herțegovina și Bosnia, urmate la scurt timp de Bulgaria.
Revolta Bulgariei, care fusese inițiată de revoluționarii aflați în exil în România, a fost întâmpinată de răspunsul crunt al armatei otomane. Cruzimile trupelor neregulate față de zecile de mii de victime bulgare au stârnit un val de indignare atât în Occident, cât și în Rusia, unde curentul panslavist căpăta amploare.
Conform panslavismului, Rusia era datoare să ajute popoarele slave, cu scopul de a le aduce în sfera ei de influență. În trecut, invaziile rusești în Imperiul Otoman au avut același pretext: protecția și eliberarea creștinilor supuși Porții. Însă tentativele nu au fost duse până la capăt, lovindu-se de opoziția celorlalte Mari Puteri, care nu doreau să vadă o Rusie stăpână pe Balcani, Strâmtorile Mării Negre și Constantinopol.
Sub presiunea populară panslavistă, și dorind să demonstreze că Rusia și-a revenit după înfrângerea umilitoare din Războiul Crimeii (în urmă cu două decenii), țarul Alexandru al II-lea a decis să pornească din nou la război împotriva Imperiului Otoman.
Între timp, Muntenegru și Principatul Serbiei s-au alăturat revoltelor din Balcani și au declarat război Imperiului Otoman. În vreme ce Muntenegru a fost victorios și și-a dublat teritoriul, sârbii au fost repede învinși de otomani. Pentru a nu se repeta atrocitățile ca în Bulgaria, Rusia a dat un ultimatum sultanului să accepte cererea de pace a sârbilor, alături de care luptau și vreo 2000 de voluntari ruși.
În fața unei asemenea crize orientale, reprezentanții Marilor Puteri s-au întâlnit la Istanbul pentru a impune sultanului un plan de reforme și autonomia Bosniei, Bulgariei de Est și Bulgariei de Vest. Dar otomanii au respins hotărârile conferinței și s-au pregătit de război.
Știind că de data asta Imperiul Otoman nu se mai bucura de susținerea puterilor occidentale (ca în războiul precedent), Rusia a mobilizat armata, asigurându-se totodată că Austro-Ungaria va rămâne neutră și binevoitoare față de vechiul său rival din est.
Totul bine și frumos, numai că, pentru a invada Imperiul Otoman, armata rusă trebuia să traverseze teritoriul României! După ce au învățat lecția din Războiul Crimeii, Marile Puteri occidentale au dorit să blocheze avansul Rusiei în Balcani prelungind zona tampon românească până la mare, cu anexarea județelor Cahul, Ismail și Bolgrad la Moldova, înglobate apoi în România unită.
În tot acest timp, România privise cu simpatie revoltele anti-otomane din Balcani, ea fiind la rândul său o țară aflată încă formal sub suzeranitatea Porții și plătitoare de tribut. Elitele politice de la București au profitat de încurcătura în care se afla Imperiul Otoman și au cerut recunoașterea independenței pe cale pașnică. Dar otomanii au evitat să dea un răspuns, trăgând de timp.
În 1876, noul premier, liberalul radical Ion Brătianu, s-a întâlnit cu țarul Alexandru al II-lea, pentru a afla intențiile lui și pentru a se asigura că teritoriul României nu ar fi fost în primejdie în cazul unei invazii rusești. La insistențele românilor, guvernul rus a acceptat în cele din urmă să încheie o convenție secretă prin care promitea să respecte drepturile României și să mențină integritatea țării, în schimbul trecerii și staționării armatelor ruse pe teritoriul ei.
Pentru a preîntâmpina o invazie otomană, armata română s-a poziționat de-a lungul Dunării și a început să întărească zonele sensibile.
În vreme ce românii doreau să ratifice convenția româno-rusă în Parlament, armata rusă n-a mai avut răbdare și a intrat pe teritoriul României mai repede (pe 11 aprilie). Gestul i-a speriat cumplit pe români. Era cumva o adevărată ocupație ? Guvernul Brătianu a protestat și a retras armata, dar rușii au dat asigurări că sentimentele țarului nu s-au schimbat și că ei de fapt se grăbeau să apere punctele strategice de pe Dunăre. După ce s-au calmat spiritele, trupele române și-au reocupat pozițiile de pe aliniamentul fluviului și s-au pregătit pentru riposta otomană.
În cele din urmă, Parlamentul României a ratificat convenția româno-rusă, iar trupele țarului se deplasau pe jos prin România, pe drumuri noroioase, sub comanda marelui duce Nicolae, în timp ce bateriile de artilerie românești se angajau în dueluri cu cele de pe malul bulgăresc. Abia la începutul lunii mai au ajuns primele coloane la punctele terminus de pe Dunăre, înlocuind treptat unitățile române, care s-au regrupat în Oltenia pentru a păzi flancul.
În Parlament, ministrul de externe Mihail Kogălniceanu a ținut vestitul discurs în care a declarat independența României, urmat de o moțiune prin care „ruperea legăturilor noastre cu Poarta și independența absolută a României au primit consacrarea lor oficială”. Proclamarea independenței însă nu a fost primită favorabil în Occident, fiind echivalentă cu ieșirea de sub tutela colectivă a Marilor Puteri garante.
Pe frontul Dunării, rușii (asistați de români) scufundau navele otomane, puneau baraje de mine și pregăteau podurile de pontoane pentru traversarea în Bulgaria. Rusia era încrezătoare în propriile forțe și considera că nu are nevoie de participarea armatei române la sud de Dunăre, mai ales că nu dorea să se trezească cu pretenții românești la încheierea păcii.
În iunie, trupele ruse au forțat Dunărea pe la Reni, Galați și Brăila, și au avansat prin Dobrogea, iar artileria română a executat foc intens în dreptul Oltului, pentru a distrage atenția de la principalul punct de trecere, între Zimnicea și Sviștov. Sub privirea țarului Alexandru al II-lea, trupele ruse au putut traversa fără greutăți în Bulgaria, în timp ce unitățile române s-au extins și pe latura de la est de Olt.
În vreme ce armata principală avansa spre Tîrnovo și trecătorile din munți, iar armata de est asigura flancul dinspre Ruse, armata de vest a cucerit orașul Nicopole, unde au capitulat 7.000 de otomani.
Îmbătați cu victoria de la Nicopole, rușii au început să se miște spre Plevna. Însă armata otomană comandată de Osman Pașa a părăsit repede Vidinul și s-a fortificat acolo înainte de sosirea inamicilor. Așa că primul asalt al rușilor a fost respins cu succes. Luați prin surprindere, rușii își făceau acum griji că flancul vestic va putea fi străpuns de otomani și că armata principală va fi încercuită.
Pentru a mai obține întăriri, marele duce Nicolae i-a solicitat lui Carol I să trimită regimente românești, care să preia ștafeta la Nicopole și pe drumul spre Plevna, sub comanda rușilor. Cele două armate de la Plevna, acum mai numeroase, s-au încleștat din nou pe 18 iulie, dar rușii au fost din nou respinși, cu pierderi grele.
Disperat, marele duce Nicolae i-a scris imediat lui Carol: „Turcii, adunând cele mai mari mase de trupe la Plevna, ne zdrobesc. Rog să faci fusiune, demonstrațiune și, dacă se poate, să treci Dunărea cu armata, după cum dorești, între Jiu și Corabia.” După consultări cu guvernul și cu generalii, Carol i-a răspuns: „sunt fericit de a putea să te anunț că s-au luat toate dispozițiunile pentru concentrarea a vreo 30.000 de oameni ca să luăm într-o silință comună Plevna”. România intra pe bune în război !
Vezi și a doua parte aici.