Mircea cel Bătrân ne povestește la senectute peripețiile din timpul războiului cu Baiazid-Fulgerul. În acest episod aflăm:
- despre prima campanie a unui sultan otoman la nordul Dunării
- despre participarea voievozilor creștini din Balcani la campaniile sultanului
- de ce nu a atacat Baiazid când Țara Românească era slăbită
- faptul că bătălia de la Rovine s-a lăsat cu o remiză
„Cumplit de rău le-a fost celor care au ajuns să cunoască urgia turcească…
După ce i-a supus pe sârbi și a înfrânt țaratul bulgar al lui Șișman, stăpânirea sultanului Baiazid-Fulgerul s-a întins până la Dunăre. Acum era rândul meu, Mircea voievod, și al regelui Ungariei, Sigismund, să fim stavilă în fața năvălitorilor osmanlâi.
Cum situația de la miazăzi era groasă, am lăsat gâlceava cu Sigismund și am încheiat cu el o alianță, fiindu-mi întărită stăpânirea în Făgăraș, Severin și Amlaș.
Totul s-a petrecut la vremea potrivită, căci Baiazid a strâns oștire mare și a trecut pentru prima oară Dunărea, în Țara Românească, dorind să mă supună ca pe balcanici. El era însoțit de nenorociții de prinți sârbi, Ștefan, Marko și Constantin, dar la ultimii doi le-am venit de hac în bătălia care a urmat, la Rovine. Tare sângeroasă a fost lupta aceea și, dacă nu îi atrăgeam pe dușmani în loc strâmt pe Argeș în sus, în timp ce îi hărțuiam pe drumul lor cu voinicii mei călăreți, ar fi fost plânset și vaiet în toată Țara Românească, căci cu spahiii și ienicerii nu era de șagă.
Ba a mai pus sultanul și pe pârdalnicul Vlad pe tronul meu de la Curtea de Argeș, ca să mă țină ocupat cât s-a întors să îi necăjească pe bizantini.
În 1396, solii bizantini au convins „toată floarea cea vestită a întregului Apus”, cum zicea un lăutar de la curtea domnească, să se adune într-o cruciadă împotriva otomanilor. S-au unit cavalerii Franței și Burgundiei cu armata regatului Ungariei, cu venețienii, cu genovezii și cu ordinul ospitalierilor, și au cucerit Vidinul și s-au oprit la Nicopole, să cucerească și cetatea asta. Oștirea otomană a lui Baiazid a sosit degrabă, însoțită de stăpânitorul Serbiei (Ștefan Lazarevici), iar eu m-am alăturat cruciaților.
Mare mi-a fost mirarea când am văzut cum cavalerii-„n zale lucii” s-au pripit să lovească de-a dreptul în osmanlâi, amăgindu-se că singură Maica Domnului îi va proteja și că nu era nevoie de cumpătare și judecată împotriva inamicului. Nechibzuiții de frânci împopoțonați au dat piept cu „uraganul ridicat de semilună” și au căzut în luptă ca boierii mei la beție. Io am luptat ce am luptat, dar văzând că e pecetluită soarta creștinilor, m-am retras peste Dunăre să îmi salvez oastea, știind că aveam să simt cel dintâi răzbunarea lui Baiazid.
De-abia ce a scăpat și regele Ungariei, iar multe capete, dacă nu s-au rostogolit în bălți de sânge sau pe fundul Dunării, au fost duse în robire la curtea sultanului. Învingătorul Baiazid a cucerit țaratul de Vidin, a întărit cetățile de pe malul Dunării și pe urmă ar fi putut cu ușurință să mă supună.
Dar cum românii au noroc… Baiazid s-a lăcomit mai tare la Constantinopol și la beilicurile din răsărit, cutezând astfel să stârnească mânia marelui han mongol Timur, care a avut grijă ca sultanul otoman să nu mai vadă lumina zilelor pentru prea multă vreme după 1402.
Între timp, cu ajutor unguresc, l-am alungat pe Vlad Uzurpatorul de pe tronul ce era de drept al meu și am căsăpit păzitorii otomani, devenind din nou singur stăpânitor în țara Ungrovlahiei!”
Susține „Istorie pe șleau” pe Patreon
pentru mai multe videoclipuri despre trecutul României