În acest episod aflăm cum și-a pierdut Basarabia autonomia în urma unirii cu România.
După proclamarea Unirii la 27 martie 1918, la conducerea Sfatului Țării și Consiliului Directorilor Generali s-au făcut niște mutări care au întărit orientarea filo-română. Ion Inculeț și Daniel Ciugureanu au fost incluși ca miniștri în guvernul român, iar în locul lor au fost aleși Constantin Stere și Petru Cazacu, amândoi unioniști întorși din exilul românesc.
Treptat, pe lângă funcțiile de conducere au apărut delegați din partea guvernului român, care – prin amestecul lor – practic anulau autonomia Basarabiei. Iar Sfatul Țării, de acum convocat prin decret regal, a funcționat răzleț din primăvară până în toamnă, pentru mai puțin de două luni.
Pe măsură ce lunile de miere se consumau încet și lăsau să se întrevadă că România considera Basarabia o provincie subordonată ei, tabăra autonomistă a încercat în zadar să mai salveze condițiile Unirii.
În comisia Sfatului Țării care se ocupa de reforma agrară au fost incluși și reprezentanți ai guvernului român. Folosindu-se de argumentul armonizării legilor basarabene cu cele din România, ei au reușit să formeze o majoritate care să înlocuiască președintele radical al comisiei cu unul mai moderat și care să respingă propunerile calificate drept „bolșevice”, cum ar fi exproprierea moșiilor fără despăgubire și suprafața de 50 de hectare a loturilor rezervate marilor proprietari. Aceasta din urmă a fost ridicată la 100 de hectare, iar confiscarea pământurilor pentru a fi împărțite țăranilor urma să se facă în schimbul despăgubirii moșierilor.
O dată cu reintrarea României în război (octombrie-noiembrie 1918) și cu întoarcerea autorităților române de la Iași la București, noul guvern liberal a cerut Sfatului Țării revizuirea declarației de la 27 martie. Ultimatumul a pus față în față tabăra unioniștilor fără condiții și tabăra autonomiștilor.
Unioniștii au venit cu argumente suplimentare: problema pământului era ca și rezolvată, guvernul conservator din România a fost înlocuit cu unul liberal și fusese decretat votul universal. Doar că proiectul legii electorale basarabene includea și dreptul de vot al femeilor, în timp ce noua lege electorală românească acorda încă drept de vot doar bărbaților.
Tabăra autonomistă din Sfatul Țării a protestat imediat printr-un memoriu inițiat de 10 moldoveni și semnat de încă 30 de oficialități din Basarabia. Documentul condamna abuzurile autorităților române și cerea guvernului: suspendarea stării de asediu și restabilirea drepturilor și libertăților civile, asigurarea drepturilor minorităților etnice, lichidarea Comisariatului general al Basarabiei, retragerea jandarmilor în cazărmi, menținerea organismelor de auto-administrare locală, întoarcerea funcționarilor și magistraților demiși, adoptarea legii electorale regionale, realegerea conducerii Sfatului Țării și a Consiliului Directorilor Generali și crearea unei comisii de cercetare a abuzurilor din ultimele luni.
De fapt, lista de revendicări nu era altceva decât o reafirmare a condițiilor Unirii, dar semnatarii acesteia formau de data asta o minoritate. Pe 27 noiembrie 1918, membrii Blocului Moldovenesc și o parte dintre deputații Facțiunii Țărănești au votat în majoritate unirea necondiționată a Basarabiei cu România, alături de Bucovina, Transilvania, Crișana și Banat.
Citește și articolul de pe Scena9, despre diferențele de vederi dintre guvernul român și autonomiștii basarabeni.
Susține „Istorie pe șleau” pe Patreon
pentru mai multe videoclipuri despre trecutul României