În acest episod aflăm cine mai stătea supărat la petrecerea Marii Uniri din casa României Mari.
România rezultată din Marea Unire a fost o minune a istoriei. După ce a fost pe jumătate ocupată în timpul războiului și a fost ciuntită în urma păcii cu Puterile Centrale, noua Românie, renăscută într-un context internațional favorabil, și-a dublat teritoriul și populația. Dar populația câștigată era foarte eterogenă. Aproape jumătate din ea era reprezentată de minoritățile naționale. Dintre acestea, maghiarii și rușii fuseseră privilegiați în urmă cu câțiva ani, iar mulți nici nu-și reveniseră din șocul suferit în urma pierderilor pricinuite de Marea Unire a românilor. O parte din ei au preferat să plece în Ungaria și în Rusia, dar cei mai mulți au rămas în România, sperând că vor primi drepturi egale cu ale românilor, așa cum li s-a promis.
Doar că autoritățile române, pe cât de vehement condamnau vechile politici de maghiarizare și de rusificare sub fostele stăpâniri, pe atât de mult își doreau să aplice propriile lor politici de românizare. Chiar înainte să fie clarificat statutul provinciilor prin tratatele de pace, autoritățile române s-au instalat în teritoriile revendicate și i-au demis în masă pe toți funcționarii, profesorii și magistrații care au refuzat să jure loialitate statului român. Doar că și-au dat seama imediat că românii capabili să ia locul celor demiși erau de negăsit și că va dura ceva până când vor fi formate noile generații de cadre românești, așa că minoritarii au rămas în sistemul bugetar pentru mulți ani după Unire (cu condiția să învețe limba română).
La asta s-a adăugat și faptul că în decembrie 1919 România a semnat tratatul minorităților, ale cărui prevederi impuneau egalitatea în fața legii indiferent de naționalitate, limbă sau religie. Așa că autoritățile române au fost obligate de Marile Puteri Aliate să respecte drepturile minorităților. În ce măsură au făcut-o sau nu e o poveste lungă și complexă. Cert este că în întreaga perioadă interbelică a existat o tensiune între statul naționalist – care dorea românizarea în toate domeniile – și minoritățile naționale, care se considerau discriminate și care s-au plâns în numeroase rânduri la Liga Națiunilor că România nu respecta tratatul pe care-l ratificase.
În momentul în care s-a făcut reforma agrară, au fost puse și mai multe paie pe foc. Din cauză că în provinciile alipite cele mai multe terenuri trecute în proprietatea țăranilor români au aparținut maghiarilor, rușilor și germanilor, reforma a fost considerată de minorități drept un atac la adresa lor. Dar, oricât de multe bețe în roate le-ar fi pus autoritățile române foștilor privilegiați, cele mai discriminate minorități din România Mare nu erau maghiarii, germanii și rușii, ci evreii și romii.
Nici românii din provinciile alipite nu s-au situat pe aceeași treaptă cu românii din Vechiul Regat. Pe lângă faptul că politica de centralizare de la București a distrus orice proiect de autonomie regională, basarabenii, bucovinenii, ardelenii și bănățenii nu au avut o prezență în afacerile statului proporțională cu numărul populației, devenind minoritari în înalta administrație și în guvernele României Mari. În același timp, așa-numiții „regățeni” invadau noile provincii, în care se înființau posturi și catedre numai bune de dat clientelei politice a mai-marilor de la București.
Marea Unire nu a fost numai un transfer de populație, teritorii și suveranitate. Marea Unire a fost și prilejul începerii unei noi vieți pentru mulți dintre locuitorii fostelor imperii. Liderii unioniști și-au declarat în 1918 speranțele pentru o Românie Mare democratică și prosperă. Să vedem ce s-a ales de exemplu, în anii ’20, de principiile proclamate la Alba Iulia…
Libertatea minorităților naționale nu a mers nicidecum până la autonomie administrativă sau reprezentare politică proporțională. Ce a rămas a fost dreptul la educație elementară în limba maternă – mai ales pentru maghiari și germani –, folosirea limbii materne în justiție – la nevoie – și libertatea presei și asocierilor (cu condiția să nu se aducă prea mult vorba de Trianon și de Maica Rusia).
Mai departe…Dreptul universal de vot a fost acordat doar bărbaților, nu și femeilor, așa cum am arătat și în episodul anterior. Chiar naționaliștii din Marele Sfat Național al Transilvaniei, Banatului, Crișanei și Maramureșului au renunțat încă din 1919 la acordarea dreptului de vot femeilor, spre indignarea membrilor social-democrați, care au și demisionat. De-abia în 1929 femeile au putut vota și candida în România Mare, dar doar la alegerile locale…
Libertatea de expresie și de asociere nu a fost „desăvârșită”, deoarece stările de asediu, cenzura presei și arestările în masă au fost des folosite de guvernele române în încercarea lor de a combate iredentismul, extremismul politic și terorismul, afectând astfel mari părți din societate și însăși democrația pe care se presupunea că o apără.
Reforma agrară a fost realizată imediat după Unire, deoarece presiunea socială era uriașă și elitele știau că țăranii vor fi aprigi la mânie dacă mai întârzia împroprietărirea. Tot în urma presiunilor, manifestate prin proteste violente și numeroase greve, muncitorii industriali – al căror număr aproape s-a triplat după Unire – și-au asigurat destule drepturi pe care le vedeau în Vest în 1918. Totuși, așteptarea a fost lungă, sacrificiile militanților au fost mari, legile au fost puse doar parțial în practică și condițiile economice au continuat să fie relativ proaste.
Rezumând și generalizând, cine a câștigat și cine a pierdut în primul deceniu de România Mare?
Românii au câștigat în fața maghiarilor și rușilor, bărbații au câștigat în fața femeilor, țăranii au câștigat în fața moșierilor, muncitorii au câștigat în fața industriașilor (care au câștigat însă prin alte combinații cu statul), naționaliștii au câștigat în fața mișcărilor social-democrate și elitele din Vechiul Regat au câștigat în fața elitelor din provinciile alipite.
Am văzut cum Marea Unire a fost un proces plin de incertitudini și de emoții, și am reușit să surprindem doar o mică porțiune din complexitatea lui. Ce a urmat în cei 100 de ani după Marea Unire a fost înzecit mai zbuciumat și mai complicat. Dar despre aceste lucruri vom vorbi și cu altă ocazie…
Vă mulțumim că ne-ați urmărit și „La mulți ani, România!”
Citește și articolul de pe Scena9, despre provocările unirii românilor în deceniul care a urmat Marii Uniri.
Susține „Istorie pe șleau” pe Patreon
pentru mai multe videoclipuri despre trecutul României