În acest episod aflăm cum a umblat Marea Unire după ștampile și semnături prin holurile dreptului internațional.
Pe 28 iunie 1919, în Sala Oglinzilor de la Versailles, Ionel Brătianu și Constantin Coandă semnau din partea României tratatul de pace cu Germania. De atunci, delegațiile României s-au mai luptat timp de 16 luni cu Marile Puteri Aliate și cu delegațiile concurente pentru recunoașterea internațională a Marii Uniri.
Tratatul de pace cu Germania nu aducea noi teritorii României, dar anula pentru totdeauna tratatele de pace încheiate în primăvara anului 1918 la Brest-Litovsk și la București. Această abrogare era extrem de importantă pentru proiectul României Mari, din cel puțin două motive.
Conform tratatului de la Brest-Litovsk dintre Rusia bolșevică și Puterile Centrale, Basarabia făcea parte din zona care trecea în mâinile Germaniei și Austro-Ungariei. Cele două puteri au fost de acord ca provincia să intre în posesia României, dorind să consoleze țara pe care tocmai o îngenuncheaseră.
Prin anularea tratatului de la Brest-Litovsk, așadar, Basarabia revenea automat Rusiei. Doar că Marile Puteri Aliate nu recunoșteau oficial Rusia comunistă și nici nu erau dispuse să îi facă pe plac, așa că Basarabia rămânea încă obiectul negocierilor.
În al doilea rând, prin anularea păcii de la București din 1918, România a redobândit toate teritoriile cedate Puterilor Centrale, redevenind așa cum era înainte de război. Cea mai însemnată provincie recuperată a fost Dobrogea, iar în cazul ei nu a contat principiul naționalităților, ci doar precedentul anexărilor din 1878 și 1913 de către România. Astfel, Cadrilaterul, chiar dacă avea o majoritate bulgară, a rămas în continuare României, așa cum s-a confirmat și în tratatul de pace încheiat cu Bulgaria, la Neuilly-sur-Seine.
Pe 6 decembrie 1919, România a semnat apoi tratatul de pace cu Austria, la trei luni de când celelalte state l-au încheiat la Saint-Germain-en-Laye, lângă Paris. Întârzierea a fost cauzată de controversa în jurul unor articole din acest tratat, dar și din tratatul minorităților, care afirmau dreptul Marilor Puteri Aliate de a interveni în România în sprijinul minorităților naționale și confesionale, sau pentru a elimina discriminările de natură economică față de alte state. În cele din urmă, după negocieri dure însoțite de protestele delegației române, al cărei șef și-a și dat demisia, și după ce Marile Puteri Aliate au amenințat România cu excluderea de la Conferința de Pace, Alexandru Vaida-Voievod și Nicolae Mișu au semnat tratatul cu Austria și astfel a fost recunoscută unirea Bucovinei cu România.
Între timp, tratatul cu Ungaria dădea alte bătăi de cap. După ce armata română a distrus Republica Sovietică Ungară, delegațiile noilor guverne liberale maghiare au făcut o impresie atât de bună la Conferința de Pace de la Paris, încât era cât pe-aci să fie revizuite proiectele viitoarelor frontiere ale Ungariei cu Cehoslovacia, Iugoslavia și România. Talentul diplomatic și prestigiul aristocrației maghiare, în special ale contelui Albert Apponyi, au dat mari emoții delegaților români.
Apponyi era cunoscut românilor de pe vremea politicilor sale de maghiarizare a învățământului minorităților din Ungaria (1906-1910). Mulți ani mai târziu, la Paris, pledoaria lui se concentra asupra faptului că Ungaria pierdea două treimi din teritoriu și că peste 3 milioane de maghiari rămâneau în afara granițelor sale. Delegația engleză și cea italiană au fost convinse că soarta Ungariei era fără precedent, dar contraofensiva diplomatică a statelor succesoare și neclintirea delegației franceze au făcut zadarnică orice tentativă de modificare a frontierelor trasate în 1919. Așa că tratatul de pace semnat cu Ungaria pe 4 iunie 1920, în palatul Grand Trianon de la Versailles, nu a făcut decât să pecetluiască unirea Transilvaniei, Banatului, Crișanei și Maramureșului cu România așa cum fusese aprobată cu un an în urmă de mai marii Conferinței de la Paris.
Pentru că nu se mai învecina în dreptul Banatului și în dreptul Maramureșului cu Ungaria, ci cu Iugoslavia și cu Cehoslovacia, România a aderat la tratatul frontierelor[1] și a făcut separat rectificări de graniță: în 1921 – cu Cehoslovacia – și în 1923 – cu Iugoslavia.
După ce au trecut emoțiile cu Ungaria, a urmat problema Basarabiei… După cum spuneam, în urma abrogării tratatului de la Brest-Litovsk, provincia revenea de drept vechiului imperiu rus, iar delegațiile rușilor anti-comuniști – care doreau să refacă imperiul de odinioară – cereau să fie recunoscut acest lucru în mod oficial.
Doar că situația din estul Europei în anul 1920 era destul de complicată. Pe măsură ce Marile Puteri Aliate își dădeau seama că nu vor putea elimina regimul bolșevic din Rusia, formarea unui așa-zis „cordon sanitar” compus din Polonia și România devenise parte din strategia împotriva expansiunii comunismului în Europa. Așa că România ar fi fost mai puternică dacă i s-ar fi lăsat Basarabia, și-n plus unirea fusese deja proclamată la Chișinău. Mai mult decât atât, după ce rușii albi au mâncat bătaie de la armata roșie și renașterea Rusiei țariste devenise o imposibilitate, cererea lor a pălit în comparație cu argumentele românești.
Pe 28 octombrie 1920, Franța, Italia, Marea Britanie și Japonia au semnat la Paris, împreună cu România, tratatul prin care Basarabia era recunoscută ca provincie a României Mari și astfel s-a încheiat, după mai bine de doi ani, Marea Unire din 1918.
[1] semnat de România la 28 oct 1920; inițiat la Sèvres, 10 august 1920, o dată cu încheierea tratatului cu Turcia.
Citește și articolul de pe Scena9, despre cine ar fi meritat un premiu pentru Marea Unire.
Susține „Istorie pe șleau” pe Patreon
pentru mai multe videoclipuri despre trecutul României