În acest episod aflăm care au fost complicațiile Păcii de la Paris și cum a acționat România ca să câștige lozul cel mare.
Conferința de Pace de la Paris a vrut să fie începutul unei noi ere în care statele ar fi trăit în bună înțelegere. Dar participanții, în special cele Patru Mari Puteri învingătoare, au dat cu bâta-n baltă într-un mare stil și au arătat că nu erau încă pregătiți să-și pună în cui pofta pentru putere și teritorii.
În scurt timp nu mai mira pe nimeni că dublul standard domina la Conferința de Pace de la Paris. Marile Puteri câștigătoare pretindeau ca celelalte state să adopte principiul naționalităților, în timp ce ele însele căutau să își extindă imperiile coloniale și zonele de influență. Statele mici, la rândul lor, făceau apel la respectarea cu stricțețe a principiului naționalităților în timp ce căutau să anexeze teritorii care nu li se cuveneau nici demografic și poate nici istoric. Pe scurt, fiecare stat își urmărea propriile interese și dorea să se aleagă cu cât mai multe avantaje și teritorii la sfârșitul zilei.
România era unul dintre statele mici și guralive. Delegația ei, în frunte cu Ionel Brătianu, nu cerea doar teritoriile locuite de românii din Austro-Ungaria, ci și teritorii majoritar maghiare, germane, sârbe și ucrainene. Cum s-a ajuns la asemenea pretenții? În primul rând, când a început războiul, practica dominantă în relațiile internaționale era încă anexarea de teritorii pe calea armelor și tratatelor, ca mai în toată istoria. În acest spirit anexionist a încheiat și România tratatul de alianță cu puterile Antantei în august 1916. Conform înțelegerii secrete, România se angajase să intre în război împotriva Puterilor Centrale și urma să fie răsplătită cu Bucovina, Banatul, Ardealul și alte teritorii ale Ungariei până la Tisa.
Între timp apăruse și al doilea principiu care ghida politica internațională: principiul naționalităților. Conform acestui principiu, locuitorii, și nu guvernele, aveau dreptul să decidă de ce stat să aparțină un teritoriu anume. Doar că era destul de greu de pus în practică și nu a fost primit cu brațele deschise de guverne. Dar minoritățile din imperiile multinaționale l-au îmbrățișat cu entuziasm și pe baza lui și-au declarat independența și dorința de unire cu conaționalii lor.
Numai că aceste foste imperii erau atât de amestecate demografic, încât fiecare teritoriu în parte era disputat de mai multe naționalități emancipate. Românii din fosta Austro-Ungarie se întreceau în Bucovina și Maramureș – cu ucrainenii; în Ungaria de Est – cu maghiarii; iar în Banat – cu sârbii și șvabii.
Guvernul român flutura tratatul din 1916 și pretindea teritorii maximale atât în părțile austriece, cât și în părțile ungare ale fostului Imperiu, adică până la Nistru și Tisa. În cazul teritoriilor ungurești, varianta de rezervă ar fi fost cele 26 de comitate revendicate de Consiliul Național Român Central și Adunarea Națională de la Alba Iulia. Dar atât în planul Bucureștiului, cât și în planul românilor din Austro-Ungaria, zona revendicată era mult mai mare decât cea ocupată efectiv de majorități românești.
La Paris, comisiile de trasare a granițelor s-au situat cel mai aproape de principiul naționalităților și de realitatea din teren și au propus niște delimitări pe criterii etnice cu care delegația română nu a fost întru totul de acord, continuând astfel un lung șir de negocieri agresive.
Primul dezavantaj al României era că tratatul încheiat cu Antanta în 1916 fusese încălcat prin încheierea păcii separate cu Puterile Centrale, pe 7 mai 1918, la București. Așa că mai marii conferinței nu tratau România cu aceeași bunăvoință cu care își tratau alți aliați și nu se grăbeau să satisfacă pretențiile guvernului român.
Al doilea dezavantaj era că România nu a fost invitată la încheierea armistițiului de la Belgrad, care putea fi punctul de pornire pentru delimitarea noilor granițe ale Ungariei. Cu o asemenea ratare, succesele românești depindeau în mare măsură de cât de puțin sau de mult se amestecau reprezentanții francezi și sârbi în afacerile privitoare la Banat și Crișana. Comandantul Aliaților în Est nu prea îi avea la suflet pe români, dar subalternul său, generalul Henri Berthelot, a reușit să îi mai îmbuneze pe oamenii politici francezi care aveau obiecții împotriva dorințelor României.
Pentru obținerea Maramureșului și a Bucovinei întregi de către România a contat foarte mult faptul că statul ucrainean nu a fost recunoscut la Conferința de Pace, spre satisfacția rușilor, polonezilor, cehoslovacilor și, bineînțeles, a românilor. Dar la fel de mult au contat și memoriile românești care argumentau în favoarea integrității Bucovinei istorice.
Acestea erau doar o mică parte din cea mai amplă campanie de lobby din istoria României: propaganda în favoarea României Mari. Diplomații, oamenii politici, membrii diasporei, familia regală, scriitorii și aproape toate personalitățile românești s-au mobilizat pentru a câștiga opinia publică de partea României și pentru a-i convinge pe toți cei implicați în crearea noii lumi că România merita să devină Mare, „de la Nistru pân’ la Tisa”. Și în cea mai mare parte au reușit.
Dar pe lângă arma retoricii, românii își aveau pregătită și arma de foc. După ce a mărșăluit victorioasă prin Basarabia, Bucovina și Transilvania, armata română avea moralul în al nouălea cer și comandanții ardeau de nerăbdare să aducă pe cale militară noi teritorii în România Mare.
Oportunitatea a venit la fix: pe 19 martie 1919, consiliul militar interaliat de la Paris i-a cerut lui Károlyi, acum președinte al Ungariei, să retragă trupele din Crișana și să permită înaintarea trupelor române până în apropierea liniei Arad-Oradea-Satu Mare. Károlyi a văzut în această intervenție o modificare a graniței Ungariei de către Aliați și a declanșat o criză de guvern. Criza a degenerat în lovitură de stat și, pe 21 martie 1919, comuniștii conduși de Bela Kun au preluat puterea, au decretat mobilizarea și au promis refacerea Ungariei Mari. Românii n-au mai stat pe gânduri și și-au încărcat puștile. Un nou război începea…
Citește și articolul de pe Scena9, despre alte avantaje și dezavantaje ale României la Conferința de Pace de la Paris.
Susține „Istorie pe șleau” pe Patreon
pentru mai multe videoclipuri despre trecutul României