LEGIONARII vs ION ANTONESCU. Rebeliunea legionară din ianuarie 1941
După ce România Mare a pierdut atât Basarabia și Bucovina de Nord, cât și Transilvania de Nord-Vest, în vara dezastruoasă a anului 1940, legionarii clandestini au organizat manifestații de stradă cu scopul de a declanșa o lovitură de stat. În paralel, generalul Ion Antonescu, care era prieten cu legionarii, a fost numit prim-ministru de către regele Carol al II-lea, care nu mai știa cum să iasă din încurcătură. Pe urmă, din această poziție, Antonescu l-a forțat pe rege să părăsească țara, lăsându-l pe Mihăiță, în vârsta de 18 ani, să păstreze aparențele monarhiei.
Generalul Antonescu i-a adus imediat pe legionari la putere, care s-au și grăbit să numească România „stat național legionar”. Apoi și-au împărțit funcțiile: Antonescu devenea Conducătorul României și controla armata, iar legionarii controlau poliția, presa și administrația. Cum legionarii formau o mișcare de extremă dreapta cu pretenții revoluționare și totalitare, n-a trecut mult timp până când regimul a devenit nu doar dictatorial, ci și terorist.
La început, Ion Antonescu și legionarii erau în relații bune, iar generalul chiar s-a dat drept unul de-ai lor, la marea manifestație din 6 octombrie 1940. Numai că, în timp ce legionarii, conduși de Horia Sima, își doreau să transforme societatea românească prin abuzuri și violențe în ceva asemănător Germaniei naziste, generalul Antonescu prefera o dictatură bazată pe ordine și disciplină.
De aceea, atunci când legionarii au asasinat 66 de persoane considerate răspunzătoare pentru prigonirea mișcării în anii ’30, printre ele numărându-se Nicolae Iorga și alți foști demnitari, Ion Antonescu a hotărât să se descotorosească de ei.
Numai că marele aliat de atunci al României, Germania nazistă condusă de Hitler, avea o prea mare influență la București, iar lucrurile nu puteau evolua fără acordul ei. În octombrie 1940, odată cu misiunea militară germană, au sosit și o grămadă de activiști ai partidului nazist și de agenți ai serviciilor de spionaj. Aceștia susțineau legionarismul, pe care îl vedeau ca pe o copie a nazismului, iar liderii legionari obținuseră de la ei protecție și arme.
Antonescu, pe de altă parte, l-a vizitat pe Hitler și i-a creat o impresie foarte bună. Apoi i s-a plâns de problemele interne, la care Führer-ul i-a sugerat că Legiunea ar trebui să rămână un partid puternic, dar care să fie „absolut supus” lui Antonescu. La a doua vizită, pe 14 ianuarie, venind neînsoțit de Horia Sima, care refuzase invitația probabil de teamă să nu fie umilit de general, Ion Antonescu i-a propus să reorganizeze Legiunea sub conducerea sa.
Hitler i-a dat și mai mari speranțe, spunându-i că relațiile germano-române „nu depind de existența unei organizații române identice, sau adaptate după partidul național-socialist”.
Spre deosebire de consilierii naziști din România, Hitler era mai pragmatic. În pregătirea invaziei în Balcani, apoi în Uniunea Sovietică, el ar fi preferat ca regimurile prietene să creeze stabilitate, nu anarhie. De aceea, în Slovacia, Ungaria, Finlanda a susținut personalități autoritare în locul unor mișcări extremiste fanatice și imprevizibile. În plus, legionarii, prin jafurile și prin acțiunile lor de „românizare” (adică excluderea minorităților etnice din instituțiile publice și din economie), puneau în pericol producția și livrările de mărfuri către Germania, de care mașinăria de război avea mare nevoie.
Cu încrederea în sprijinul naziștilor, atât generalul, cât și legionarii, au așteptat următorul pretext pentru se neutraliza reciproc. Momentul oportun a sosit pe 19 ianuarie, când un maior din misiunea militară a fost ucis de către un spion grec în fața hotelului unde era cazat statul-major german. Drept urmare, Ion Antonescu l-a demis a doua zi pe ministrul de interne Petrovicescu, omul legionarilor, pentru că nu ar fi fost capabil să garanteze siguranța misiunii militare germane.
Legionarii au ieșit să protesteze la adresa membrilor din guvern aflați, chipurile, sub influență evreiască sau masonă, adică Ion Antonescu și ceilalți care nu erau legionari, cerând un guvern complet legionar.
În replică, Antonescu i-a înlocuit pe toți prefecții legionari cu ofițeri din armată. Însă legionarii au recurs la forță și au ocupat prin țară instituțiile administrative, secțiile de poliție și centralele telefonice. Pe 21 ianuarie, legionarii câștigaseră teren și credeau că vor reuși lovitura de stat, în timp ce generalul Antonescu s-a baricadat în sediul guvernului și a pus armata în poziție defensivă.
În Capitală, după ce au ocupat sediul Poliției și cazarma gardienilor publici, legionarii au trecut la obiceiurile lor teroriste, omorând, torturând, distrugând și jefuind în cartierele locuite de evrei. Crimele lor antisemite au lăsat 120 de morți, sinagogile distruse și peste 1300 de imobile jefuite în cel mai mare pogrom pe care l-a văzut Bucureștiul.
Pe 22 ianuarie, în vreme ce blindatele germane circulau demonstrativ pe străzile Capitalei, Antonescu a ordonat armatei să recucerească toate clădirile publice, lucru care s-a și întâmplat fără prea mari greutăți.
Iar tot la solicitarea lui, de la Berlin a sosit punctul de vedere german, care sugera să se procedeze ca în „noaptea cuțitelor lungi”: adică să fie înlăturați conducătorii rebeli ai Legiunii, dar Legiunea să fie păstrată și subordonată generalului. Pentru a nu se ajunge la o baie de sânge, șeful misiunii militare germane a oferit o mediere între cele două părți, iar Antonescu a fost de acord să le dea imunitate tuturor legionarilor care depuneau armele până pe 23 ianuarie la ora 5 dimineața.
În cursul acelei nopți, șeful Legiunii a fost vizitat în secret de unii reprezentanți nemți, care i-au spus să nu se bazeze pe ajutorul german, convingându-l astfel să le scrie camarazilor săi un ordin de evacuare. Însă majoritatea legionarilor rebeli aveau comunicațiile întrerupte sau nu mai aveau încredere în niciun apel, așa că s-au predat abia după ce au fost atacați de către militarii români pe parcursul zilei de 23 ianuarie. Bilanțul a fost de 21 de morți și 53 de răniți în rândurile armatei, iar totalul victimelor – de 374 de morți și 380 de răniți, din care 120 de evrei uciși la București.
Restabilind ordinea cu ajutor german, guvernul Ion Antonescu, înlocuit cu ofițeri și civili loiali generalului, a uitat de amnistie și a trecut la arestarea masivă a legionarilor încă neprinși.
Pentru că Antonescu nu dorea să-i cruțe nici pe conducătorii Legiunii, aceștia au fost ajutați să scape de către serviciile secrete germane. Așa că Horia Sima și vreo 300 de alți legionari au apărut în Germania, ținuți totuși sub supraveghere de către naziști. În ajunul operațiunii Barbarossa împotriva Uniunii Sovietice, Hitler i-a oferit pe fugari lui Antonescu, însă acesta i-a refuzat pe motiv că ar fi penibil să condamne și execute oameni care au colaborat cu guvernul său. Așa că fruntașii legionari au fost puși la păstrare în Germania.
Iar dacă România s-ar fi dovedit neloială lui Hitler în războiul împotriva Uniunii Sovietice, guvernul român putea fi înlocuit cu legionarii ținuți pe tușă în exil. Într-adevăr, după ce Antonescu a fost dat jos de la conducerea României prin lovitura de stat de la 23 august 1944, naziștii au format un guvern român în exil, condus de nimeni altul decât șeful legionarilor.
Cât despre planul de a pune Legiunea cumințită sub autoritatea sa, Ion Antonescu a preferat să lichideze mișcarea de masă și să instaureze o dictatură militară personală, care să implice România în războiul mondial de partea Axei, să participe la Holocaust și, în cele din urmă, să conducă țara la dezastru.
Vezi și alte episoade referitoare la perioada celui de-al Doilea Război Mondial.