Incredibil ce au făcut rușii cu România | COMUNIZAREA ROMÂNIEI (martie 1945 – noiembrie 1946)
După instalarea guvernului Petru Groza, printr-o lovitură de stat operată de sovietici în colaborare cu partidul comunist, devenise clar că România urma să fie condusă de o dictatură loială Moscovei. În timp ce în fruntea guvernului era pus cineva care să nu bată la ochi, comuniștii controlau sectoare cheie ale statului, iar alianța politică denumită Frontul Național Democrat era controlată tot de comuniști. În culise, ei aveau susținerea sovieticilor, care conduceau Comisia Aliată de Control și desfășurau unități ale Armatei Roșii, precum și agenți NKVD și NKGB, în România.
Într-adevăr, imediat pe 7 martie 1945, niște tovarăși de la Moscova i-au prezentat fruntașei comuniste Ana Pauker un plan în 10 puncte de comunizare a țării în următorii 3 ani. Primul punct: desăvârșirea reformei agrare prin confiscarea marilor proprietăți și ruinarea moșierilor. La finalul lunii au fost expropriate 1 milion și jumătate de hectare de teren, fără a fi atinse proprietățile Coroanei și ale Bisericilor (adică exact cum l-a instruit Stalin pe Gheorghiu-Dej în ianuarie). Pământurile au fost împărțite la 900.000 de familii sărace, prilej numai bun de propagandă în favoarea guvernului așa-zis „democrat”.
Cât de democrat era guvernul Groza s-a văzut din măsurile de epurare a Administrației, Justiției, Armatei, Internelor și Serviciilor de Informații, la care s-au adăugat și numirile politice. Sub pretextul defascizării, au fost îndepărtați și cei percepuți ca „oponenți ai regimului” sau „anti-comuniști”, făcându-se loc pentru oamenii aserviți Frontului.
În Justiție, s-a introdus pedeapsa cu moartea, judecătorii și-au pierdut inamovibilitatea, iar în instanțele de judecată au fost băgați așa-ziși „reprezentanți ai poporului”. În Armată, au fost trecuți în rezervă peste 7.000 de ofițeri, iar militarilor li s-a permis să participe în politică (atâta timp cât țineau cu guvernul). Efectivele Poliției au fost reduse cu cel puțin 5.000 de angajați, iar posturile rămase au fost ocupate cu oameni noi în proporție de 60%. În Corpul Detectivilor au fost înlocuite trei sferturi din personal, iar poliția secretă era îndreptată acum împotriva tuturor adversarilor guvernului.
Aceste schimbări i-au permis guvernului Groza să facă 90.000 de arestări până la mijlocul anului 1945, având drept temei legal decretele pentru combaterea speculei și sabotajului economic, sau pentru urmărirea și condamnarea celor vinovați de dezastrul țării și de crime de război.
Au urmat procese răsunătoare: în luna mai au fost condamnaţi zeci de criminali de război, și 12 ziariști care se puseseră „în slujba propagandei fasciste”. Iar un an mai târziu, după ce fusese deținut în Uniunea Sovietică, mareșalul Antonescu a fost judecat la București și condamnat la moarte pentru politicile din timpul războiului.
Între timp războiul se încheiase, dar Aliații anglo-americani condiționau încheierea păcii cu România de existența unui guvern cu adevărat reprezentativ, care să includă și marile partide istorice – PNȚ și PNL. Pe 19 august, Regele Mihai a jucat cartea nerecunoașterii occidentale a guvernului și i-a cerut lui Petru Groza să demisioneze. Dar Petru Groza a refuzat, gest care era fără precedent. Așa că Regele a rupt legăturile cu guvernul și a refuzat să îi mai semneze decretele, lipsindu-le astfel de legalitatea constituțională.
Regele Mihai a devenit așadar figura opoziției anti-comuniste din România. Pe 8 noiembrie, de sărbătoarea Arhanghelilor Mihail și Gavril, bucureștenii, și în special tineretul țărănist și liberal, s-au strâns să-l aclame pe rege în Piața Palatului și să-și arate susținerea față de opoziția sa. Dar ministrul de Interne, comunistul Teohari Georgescu, a trimis muncitori în camioane cu scopul de a sparge manifestația, în vreme ce forțele de ordine s-au retras. Tinerii monarhiști i-au respins cu pietre și au incendiat două autovehicule, însă din direcția ministerului de interne comuniștii au început să tragă în mulțime, lăsând 11 morți. Aparatul represiv a arestat circa 1500 de persoane din rândul manifestanților, iar câteva zile mai târziu guvernul a făcut o contra-demonstrație în care Iuliu Maniu și Dinu Brătianu (liderii partidelor istorice) erau învinovățiți pentru asasinate.
Până în ianuarie 1946, opoziția Regelui a fost slăbită chiar de cei în care își pusese cea mai mare speranță: Statele Unite și Marea Britanie. După discuțiile cu sovieticii, diplomații anglo-americani s-au arătat în cele din urmă dispuși să recunoască guvernul impus de la Moscova dacă în componența lui ar fi intrat câte un reprezentant al PNȚ și al PNL, punându-l pe Regele Mihai în situația de a renunța la „greva regală” deîndată ce guvernul i-a inclus și pe aceștia. La întrevederea cu cei trei reprezentanți ai Aliaților, Regele a solicitat și schimbarea ministrului de Interne (poziție cheie pentru luptele politice), dar Vîșinski a refuzat, păstrându-l în funcție pe comunistul Teohari Georgescu.
Rămași cu buza umflată, fără garanții din partea anglo-americanilor, țărăniștii și liberalii s-au organizat cum au putut pentru viitoarele alegeri parlamentare, în vreme ce Frontul Național Democrat a strâns și mai mulți oportuniști sub aripa sa, și a decis să participe la alegeri sub forma unui Bloc al Partidelor Democrate (condus de comuniști), ținând astfel sub control gruparea colaboraționiștilor liberali ai lui Gheorghe Tătărescu zis Guță.
Între timp, Partidul Comunist din România se transformase în Partidul Comunist Român, iar conducerea a revenit oficial lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, secondat de Ana Pauker, Teohari Georgescu și Vasile Luca.
În aprilie 1946, Gheorghiu-Dej și Teohari Georgescu s-au dus la Stalin să fie instruiți cu privire la alegeri. Stalin le-a zis să acorde dreptul de vot militarilor, le-a corectat programul electoral în așa fel încât să fie atractiv pentru cât mai mulți români și le-a promis 1 milion de dolari pentru campania electorală.
În discuțiile cu sovieticii de la București, comuniștii au ajuns la concluzia că vor putea asigura măcar 70% din voturi în favoarea guvernului doar prin „anumite tehnici”. Aceste „măsuri tehnice”, la care făcea referire și ambasadorul sovietic, erau cu atât mai necesare dat fiind că românii treceau printr-o secetă și printr-o criză economică pentru care dădeau vina pe guvern.
Deși guvernul Petru Groza a avut toate pârghiile pentru dezlănțuirea campaniei electorale și pentru creșterea controlului asupra alegerilor parlamentare, numărătoarea reală a voturilor arăta în zonele pentru care avem documente cel mult o treime în favoarea candidaților Blocului Partidelor Democrate.
După ce guvernul a continuat să aplice acele „măsuri tehnice” și în zilele numărării voturilor, rezultatele oficiale ale opoziției au ieșit cu zeci de puncte procentuale mai mici decât în realitate. Autoritățile au falsificat rezultatele uneori chiar prin inversarea lor. În consecință, guvernul Groza și-a asigurat 347 de mandate, în vreme ce PNȚ și PNL s-au ales doar cu 33, respectiv 3 mandate.
Având controlul atât al guvernului, cât și al parlamentului, comuniștii și aliații lor au intrat în anul 1947 pregătiți pentru asaltul final asupra ultimelor bastioane ale democrației: partidele din opoziție și regele Mihai.
Vezi și alte episoade despre comunizarea României pe site sau pe canalul de youtube Istorie pe șleau.
Susține „Istorie pe șleau” pe Patreon
pentru mai multe videoclipuri despre trecutul României