Ziceam în episodul anterior că domnitorii fanarioți au încercat, fără prea mare succes, să „îmblânzească” situația sclavilor din Moldova și Țara Românească. Motivele lor puteau fi religioase și umanitare. Dar mai era ceva, care făcea sclavia mai degrabă o problemă economică.
Vedeți voi, taxa pe care o plăteau sclavii domnești era cam la fel de mare cât impozitele plătite de oamenii liberi. Nu conta că munceau pe gratis, zi și noapte dacă era nevoie… cel mai important era să intre banu în trezorerie. Iar sclavii boierești și călugărești, de care statul nu se putea folosi, erau zeci de mii de potențiali plătitori de taxe sau impozite! Dacă statul ar fi pus mâna pe ei…
Evident, asta era pespectiva statului. Boierii și călugării mai aveau și ei de câștigat de pe urma propriilor sclavi. Chiar și când nu era de muncă, ei puteau fi închiriați pe la moșiile altora, iar taxele sclavilor nomazi erau venituri constante.
Dar nici statul nu a fost prea generos, pentru că, în primă fază, domnitorii au cumpărat sclavi privați și i-au păstrat ca sclavi ai statului, fără să-i mai elibereze, pentru că oricum aveau aceleași obligații fiscale ca ale oamenilor liberi.
Numai că fiii de boieri de la începutul secolului 19 au început să intre în contact cu ideile iluministe și liberale din Occident, care puneau sclavia pe lista barbariilor. Cei plecați la studii în străinătate s-au întors în țară și au început să se agite împotriva sclaviei romilor. Părinții lor și mai toată boierimea însă își vedeau liniștiți de treabă. Mai o licitație cu sclavi la București, mai o femeie romă violată de stăpânul ei, mai o biciuială pentru neascultare, mai un Aferim! de Radu Jude…
Totuși, prin anii 1830 s-a format deja o mișcare aboliționistă – adică în favoarea interzicerii sau abolirii sclaviei. Cea mai cunoscută personalitate a mișcării a fost boierul moldovean Mihail Kogălniceanu, care a scris destul de mult pe subiectul acesta. În 1837, el spunea surorilor sale că adevărata civilizație, de care Moldova se pare că nu avea parte, stă și în desființarea sclaviei. Tot el estima că jumătate din populația sclavilor romi din Europa se afla în cele două principate române.
Ca să dea un exemplu, aboliționiștii aceștia și-au eliberat primii sclavii primiți moștenire de la părinții lor, și au început să scrie în presă și să facă lobby la domnie.
Domnii au fost destul de receptivi, pentru că și ei aveau ceva mai multă școală franțuzească. Așa că aboliționiștii au reușit să-i convingă pe Mihail Sturza și pe Gheorghe Bibescu să elibereze sclavii statului. În Moldova, au fost eliberați și sclavii bisericii ortodoxe, urmând ca această categorie să fie eliberată în Muntenia trei ani mai târziu. Apoi, după multe discuții și după o tentativă nereușită în timpul revoluției pașoptiste de la București, au fost eliberați și sclavii boierești în iarna anilor 1855-1856.
În total, peste 250.000 de romi au fost eliberați din sclavie, cam 137.000 în Moldova și 125.000 în Țara Românească.
Să nu uităm totuși că mișcarea aboliționistă pornea dintr-o atitudine de superioritate față de romi. Chipurile sclavii romi nu se puteau emancipa singuri și trebuia să fie eliberați de către stăpânii lor, față de care era de dorit să rămână veșnic recunoscători. (cărora trebuia apoi să le fie pupată mâna cu recunoștință).
Mai mult decât atât, problema abolirii sclaviei nu s-a pus decât cu condiția ca vechii stăpâni să fie despăgubiți. Iar de despăgubiri către romi pentru lunga lor sclavie, nici vorbă…
Cele peste 66.000 de familii de romi eliberate din sclavie au devenit plătitoare de impozite într-un fond special, din care se plăteau compensațiile pentru boierii „păgubiți”. Practic, romii își cumpărau ei înșiși libertatea, iar statul era doar un intermediar. Așa că după 500 de ani de sclavie în slujba domnitorilor, boierilor și bisericilor ortodoxe, romii s-au trezit și buni de plată, nu numai săraci și lipsiți de educație și de protecție.
Foștii lor stăpâni se felicitau că le-au luat-o înainte rușilor și americanilor și că, iată, Unirea principatelor i-a prins fără sclavi. Dar pentru romi urmau încă 160 de ani de discriminare și marginalizare.
Susține „Istorie pe șleau” pe Patreon
pentru mai multe videoclipuri despre trecutul României