La sfârșitul verii anului 1940, după ce România fusese ciuntită de Uniunea Sovietică și de Ungaria în cârdășie cu Germania și Italia, criza politică internă s-a terminat cu o lovitură de stat în urma căreia regele Carol al II-lea a fost obligat să renunțe la tron în favoarea fiului său, Mihai. Dar regele Mihai avea doar 18 ani, de-abia dăduse bacul, și se pricepea mai mult la mașini decât la treburile unui stat. Așa că rolul său a fost pur decorativ. Adevăratul conducător al României a devenit generalul Ion Antonescu, pe care însuși Carol al II-lea l-a numit premier „cu puteri depline”. Imediat după numire, Antonescu l-a forțat pe Carol să plece din țară și a instaurat un regim de extremă dreaptă în cadrul căruia a împărțit puterea cu legionarii conduși de Horia Sima.
Generalul Antonescu i-a asigurat imediat pe reprezentanții Germaniei naziste că va continua să meargă alături de Hitler, care promisese securitatea noilor granițe ale României și care a fost în cele din urmă de acord să trimită și o misiune militară la București. Antonescu și legionarii nu făceau decât să continue politica externă a lui Carol al II-lea, dar apropierea ideologică de Hitler oricum nu putea să-i ducă în altă direcție. Urau tot ce era evreiesc, întocmai ca Hitler; urau tot ce era slav, comunist sau nu, întocmai ca Hitler, și doreau să țină societatea românească sub un regim totalitar și de purificare etnică, întocmai ca Hitler și naziștii lui în Reichul german. Așa că alianța României cu Germania era pentru ei deopotrivă naturală și conjuncturală.
Pe 23 noiembrie 1940, România a aderat la Pactul Tripartit, cunoscut mai mult ca alianța celor trei puteri ale Axei: Germania, Italia și Japonia. Antonescu avea în minte două mari obiective. Primul era să țină Uniunea Sovietică departe de România și eventual să contribuie la îngenunchierea ei de către Germania. După anexarea Basarabiei, Bucovinei de Nord și ținutului Herța, Stalin și Molotov nu se potoliseră:
au cerut Germaniei și Italiei să renunțe la garanția de securitate față de România, i-au cerut lui Hitler acordul pentru anexarea Bucovinei de Sud și au ocupat câteva insule de pe brațul Chilia, dorind să testeze reacțiile de la București și Berlin. În același timp, relațiile dintre naziști și sovietici se răceau, suspiciunile creșteau, iar Hitler luase decizia să atace cât mai repede Uniunea Sovietică, pentru a-i fi apoi mai ușor să învingă Imperiul Britanic, care opunea rezistență în vestul și în sud-estul Europei.
Al doilea obiectiv al lui Antonescu era recuperarea Transilvaniei de Nord de la Ungaria, prin arbitraj german. De aceea, de-a lungul întregului război, s-a străduit să-i arate lui Hitler că România era mai cooperantă decât Ungaria. Dar Hitler a folosit această întrecere în interesul său și nu s-a grăbit să împlinească dorința românilor.
În interiorul țării, au apărut și trupele germane promise, iar crimele și pofta pentru putere ale legionarilor l-au determinat pe Antonescu să se debaraseze de ei cu ajutorul armatei, după ce s-a asigurat că Hitler era de partea lui. La sfârșitul lui ianuarie 1941, o tentativă de insurecție a legionarilor a fost momentul propice pentru îndepărtarea lor de la conducere și concentrarea întregii puteri în mâinile unei singure persoane.
În primăvară, Hitler a ocupat Iugoslavia și Grecia pentru a elimina pericolul unei debarcări engleze și pentru a-și asigura flancul sudic în viitoarea campanie din est. Iar pe 12 iunie, în timp ce noi trupe germane soseau în România, Hitler i-a dezvăluit și lui Antonescu marele său secret: Germania urma să atace Uniunea Sovietică. Dar Antonescu nu era chiar străin de intențiile germane și avea deja un plan propriu de acțiune, care urmărea recuperarea provinciilor pierdute cu un an în urmă și ocuparea teritoriului sovietic dintre Nistru și Bug.
Așa că Antonescu s-a oferit să implice România în război fără să mai aștepte rugămintea germanilor. Plin de satisfacție, Hitler i-a dat comanda armatelor din sectorul românesc, unite în „Grupul de armate general Antonescu”, dar ordinele veneau tot de la Înaltul Comandament al armatei germane. Armatele române a 3-a și a 4-a urmau să elibereze Bucovina și Basarabia de Sud, iar Armata 11 germană, care avea în subordine mai multe divizii românești, urma să atace prin Basarabia de Nord.
Pe 22 iunie 1941, Germania, alături de aliații săi, a atacat Uniunea Sovietică, pe un front uriaș și cu forțe impresionante. În sectorul românesc, forțarea Prutului a durat mai mult de 10 zile, timp în care sovieticii au apucat să bombardeze și orașele din România. Dar cele mai multe victime le-au făcut tot unitățile române din subordinea lui Antonescu.
Așa cum am arătat și în episodul anterior, evreii erau percepuți drept dușmanii din interior ai României, iar Antonescu era unul dintre cei mai mari adepți ai mitului „iudeo-bolșevismului”, care punea semnul de egalitate între evrei și comuniști. Întocmai ca în Germania nazistă, propaganda regimului Antonescu a pregătit populația și armata pentru crimele antisemite, concomitent cu persecuțiile și cu deportarea a mii de evrei dintre Siret și Prut în lagărul de la Târgu Jiu, în cadrul unei operațiuni mai ample de așa-zisă „curățire a terenului”. Antonescu și apropiații lui considerau că războiul era ocazia „istorică” de a elimina evreii din România. În primele zile de război, cel mai sângeros episod a avut loc la Iași, unde cel puțin 3.500 de evrei au murit fie împușcați pe străzi și la sediul Poliției, fie exterminați în „trenurile morții”. În timp ce trupele române și germane începeau să avanseze în Bucovina și Basarabia, mii de evrei ieșeni au fost „plimbați” cu trenul pe sub soarele de iulie, timp de 7 zile, fără mâncare și fără apă.
Înaintarea trupelor eliberatoare româno-germane prin Bucovina și Basarabia a fost destul de ușoară. Pe 5 iulie, orașul Cernăuți a fost recuperat, zece zile mai târziu a fost eliberat Chișinăul, iar pe 17 iulie se încerca deja trecerea Nistrului. Totuși victoria română a fost destul de costisitoare în vieți umane, pentru că trupele nu aveau armament greu și aplicau tactici învechite. În plus, ce era pentru români eliberare a devenit pentru evrei teroare.
În timpul operațiunilor, cel puțin 14.000 de civili evrei basarabeni și bucovineni au fost executați fără proces de către militari, jandarmi, polițiști și localnici români sau ucraineni, și de către militari germani și unitățile speciale ale SS care însoțeau trupele regulate. Restul supraviețuitorilor au fost băgați în ghetouri și lagăre de concentrare, de unde o parte erau scoși zilnic la munca forțată.
În tot acest calvar, au existat și câteva manifestări de umanitate. Este celebră atitudinea primarului orașului Cernăuți, care s-a opus înființării unui ghetou pentru cei peste 40.000 de localnici evrei și care mai târziu s-a opus și deportării acestora în Transnistria.
Înapoi pe front, Antonescu era 100% sigur că va continua lupta și la est de Nistru, chiar dacă liderii opoziției democrate îl avertizau că misiunea României s-a încheiat și că această agresiune va atrage furia atât a sovieticilor, cât și a englezilor. În acel moment, Stalin avea deja un acord cu britanicii, iar implicarea Statelor Unite de partea coaliției împotriva Axei căpăta o greutate din ce în ce mai mare. Însă, având încredere deplină în victoria germană, Antonescu i-a promis lui Hitler că va merge „până la capăt” împotriva Uniunii Sovietice și nu a cerut nicio condiție pentru această colaborare. În realitate, spera totuși ca loialitatea să-i fie răsplătită cel puțin cu Ardealul de Nord.
În timp ce Armatele a 11-a germană și a 3-a română au înaintat peste Nistru sub comandă germană, ajungând până după Nipru la sfârșitul anului, Armata a 4-a a rămas sub comanda lui Antonescu și, la rugămintea lui Hitler, s-a îndreptat spre Odessa. Asediul Odessei a fost extrem de sângeros, în primul rând pentru că armata română era aproape exclusiv compusă din infanterie, cu muniție insuficientă, și pentru că Antonescu a aplicat o strategie ca în Primul Război Mondial, de ajunsese subiect de bancuri la dineurile germane. După două luni și jumătate de lupte grele soldate cu peste 90.000 de morți, răniți și dispăruți, trupele române au capturat orașul, dar întreaga Armată a 4-a avea nevoie de o refacere îndelungată.
Apoi a explodat o bombă… Conducerea militară română a Odessei s-a instalat chiar în fostul sediu al NKVD-ului, despre care se știa că a fost minat de sovietici înainte să evacueze orașul. Dar comandantul Glogojeanu a ignorat avertismentele și pe 22 octombrie viața lui s-a încheiat în bucățele, alături de alți 78 de morți. Antonescu s-a ocupat personal de represalii și a dat ordin să fie executați, conform spuselor lui, câte 200 de evrei pentru fiecare mort și câte 100 de evrei pentru fiecare rănit: în total 20.000 de evrei. Și nu s-a oprit aici…
Mulți evrei din Basarabia se refugiaseră peste Nistru, de teama antisemitismului românesc, și au rămas blocați în Odessa. Antonescu a ordonat ca toți aceștia să fie executați. În total, cel puțin 5.000 de evrei au fost executați în oraș și încă 22.000 au fost masacrați la Dalnic, în 4 barăci, din care trei au fost mitraliate și incendiate, iar ultima a fost dinamitată la aceeași oră la care avusese loc atentatul. Bineînțeles, niciuna dintre aceste victime nu era vinovată de explozia de la comandament.
La sfârșitul anului, cu zecile de mii de evrei uciși din ură și cu zecile de mii de pierderi militare inutile, Ion Antonescu își asigurase deja condamnarea la moarte. Dar cine va pronunța sentința încă nu se știa…
Susține „Istorie pe șleau” pe Patreon
pentru mai multe videoclipuri despre trecutul României