Răspândirea ideilor protestante poate nu ar fi avut același avânt dacă nu ar fi existat tiparul și elitele nu ar fi obișnuit să citească. Tiparnițele au apărut pe teritoriul României de azi la începutul secolului 16, dar nu foloseau sistemul de litere mobile metalice inventat de Gutenberg cu decenii în urmă. Tehnologia era destul de rudimentară, fiind vorba de presarea hârtiei cu ajutorul unui teasc pe niște matrițe din lemn, care puteau fi mobile sau doar xilogravate (sculptate). Dacă mai punem la socoteală și prețul ridicat al hârtiei de import, putem înțelege de ce tiparul s-a dezvoltat cu greu, mai ales în principatele române.
Cu toate acestea, prima tiparniță a fost organizată în Țara Românească, dar nu de către români, ci de un faimos călugăr sârb pe nume Macarie. El învățase tehnica tipăritului de la venețieni și a înființat un atelier la Cetinje, în Muntenegru, de sub teascurile căruia au ieșit primele tipărituri în varianta sârbă a slavonei bisericești. Ocupația otomană l-a determinat să-și caute refugiul în Țara Românească, unde a primit protecția domnitorului Radu cel Mare. La mănăstirea Dealu, în apropiere de curtea domnească de la Târgoviște, a organizat prima tiparniță „românească”, de unde au ieșit între anii 1508 și 1512 câteva volume de literatură bisericească, scrise în slavona folosită atunci în principatele române. Câteva decenii mai târziu, tot un tipograf sârb, Dimitrije Ljubavić, a reînviat pentru câțiva ani tipăritul la Târgoviște.
În Transilvania, tiparul a fost introdus de către sași. La Sibiu, o Gramatica Latina a ieșit în 1529 din atelierul lui Lukas Trapoldner, fiind prima carte laică tipărită pe teritoriul României de azi. La Brașov, Johannes Honterus a folosit cunoștințele tipăritului, dobândite la Cracovia și Basel, pentru a edita cărți în limba germană, care l-au ajutat să răspândească lutheranismul în comunitățile săsești. Totodată, la cererea lui, orașul a construit o moară de hârtie (1546), care a aprovizionat și principatele extracarpatice. La Cluj, Gáspár Heltai și Georg Hoffgreff au deschis o tiparniță în 1550 și au publicat cu precădere cărți în limba maghiară destinate cititorilor reformați (calvini) și unitarieni.
Protestanții și-au dat repede seama că volumele tipărite și traducerile erau mijloace eficiente de propagandă religioasă. Lucru pe care domnitorii și ierarhii ortodocși nu l-au văzut decât mult mai târziu. Din acest decalaj a ieșit un rezultat surprinzător: primele cărți scrise în limba română au fost publicate în orașele săsești, cu finanțare lutherană sau calvină.
La Sibiu, Filip Moldoveanul a tipărit în limba română un catehism lutheran (Întrebare creștinească, 1544), cu cheltuiala autorităților săsești. La Brașov, tipograful care se mutase de la Târgoviște și care își zicea „diaconu” Coresi a început seria tipăriturilor religioase românești tot cu un catehism de inspirație lutherană (Întrebare creștinească, 1559). Cronicile orașului înregistrau chiar că judele Johannes Bekner, finanțatorul lui Coresi, „a reformat biserica românilor și a propus Catehismul spre învățare”, dar această tentativă – dacă a existat – nu a dat roade.
Când Coresi a început să traducă literatură ortodoxă, el a motivat inițiativa în felul următor: „dea-c’am văzutu că mai toate limbile au cuvântulu lui Dumnezeu în limba lor, numai noi rumânii n’avemu…am scris cum am pututu Tetraevanghelul și Praxiul rumânește”. Dar tipărirea acestor scrieri ortodoxe a fost susținută tot de autoritățile lutherane ale Brașovului. În deschiderea Tetraevanghelului („cele patru evanghelii”) se spune că „în zilele măriei lui Ianășu Crai [Ioan Sigismund – n.a.], eu jupânul Hanăș Begner [Johannes Bekner, n.a.] din Brașov […] amu am scris aceste sfinte cărți de învățătură, să fie popilor românești să înțeleagă și să învețe românii care sunt creștini cum grăiește Sfântul Pavel apostol […]: în sfânta biserică e mai bine a grăi cinci cuvinte cu înțeles decât 10 mii de cuvinte neînțelese în limbă străină.” După cât se pare, generozitatea judelui Brașovului era mai mult o faptă creștinească în spirit lutheran – traducerea Bibliei în limbile „naționale” – și mai puțin sau deloc o tentativă de convertire a ortodocșilor.
La 20 de ani după ce Coresi a tradus și tipărit Tetraevanghelul (1562), fiul lui, Șerban, a tipărit prima traducere în română a cărților Genezei și Exodului din Vechiul Testament (Palia de la Orăștie, 1582). De data aceasta, traducerea aparținea episcopului calvin de origine română Mihail Tordaș și colaboratorilor săi, pe timpul vremelnicei episcopii românești reformate, iar finanțatorul era un nobil maghiar calvin și căpitan al Devei, Ferenc Geszti.
Dacă în Transilvania apariția primelor cărți în limba română a fost strâns legată de lumea protestantă, același lucru se poate spune și despre primele tipărituri românești din Țara Românească și Moldova, apărute cu zeci de ani mai târziu (în 1640, respectiv 1643). În fața ofensivei religioase a principilor calvini ai Transilvaniei, mitropoliții ortodocși – notorii pentru tradiționalismul lor – au încurajat în cele din urmă traducerile și au început să vadă avantajele folosirii limbii române în biserici.
Cazania de la Govora (1642) arată foarte clar ce anume a declanșat tipărirea traducerilor:
Încă văzui în neamul nostru mulți unii ca aceia, oameni de amândoaoă ceatele, proști și sufletești, carii pentru neștiința se depărtară cu învățături striine și cu proastă și scurtă mintea lor răzlușindu-se [rătăcindu-se, n.a.] den credința adevărată protivnică besearecii lui Dumnezeu, cu ereticii împreunându-se
Despre ce „învățături străine” era vorba o arată Răspunsul împotriva Catihismusului calvinesc, publicat în 1645 de mitropolitul Moldovei, Varlaam, cel care a introdus tiparul la Iași. Iată, așadar, cum ierarhii Bisericilor ortodoxe au fost scoși din inerția slavonismului de către prozelitismul protestant.
Dacă dorești mai multe istorii necunoscute, susține „Istorie pe șleau” cu o donație pe butonul de mai sus.