Context:
- Imperiul Otoman, Imperiul Rus şi Imperiul Habsburgic (Austriac) îşi dispută Principatele Române (Țara Românească și Moldova).
- Strategia de expansiune a Rusiei în Balcani, în detrimentul Imperiului Otoman, include și încurajarea mișcărilor de eliberare națională din provinciile controlate de turci. Emigrația grecească din Rusia pregătește o armată și se îndreaptă către Prut. Românii se pare că doresc să participe la această răscoală generală.
Un protejat al Rusiei
Figura emblematică a răscoalei de la 1821 a fost Tudor Vladimirescu, sluger în Oltenia, posesor al unei averi importante şi deţinător al calităţii de sudit (protejat sau supus) al Rusiei, drept răsplată pentru participarea sa ca porucic (locotenent) la războiul ruso-turc din 1806-1812, de partea armatei ruse. Tudor Vladimirescu va conduce întreaga răscoală, fiind totodată cel care va duce tratative cu boierii Ţării Româneşti, precum şi cu reprezentanţii mișcării grecești de eliberare națională, organizată sub Eteria. O dată cu moartea acestuia, în luna mai a anului 1821, răscoala românească va lua sfărşit.
Şirul evenimentelor care au avut loc pe durata răscoalei, între ianuarie şi mai 1821, a fost intens şi ambiguu. O interpretare clară a acţiunilor este greu de efectuat şi din pricina multitudinii de persoane implicate, cu origini şi interese divergente sau prea puţin dezvăluite.
Pregătirea unei lovituri anti-otomane ?
La mijlocul lunii ianuarie, domnitorul Ţării Româneşti, Alexandru Suţu, bătrân şi bolnav, constituie un Comitet de ocârmuire, alcătuit din mitropolitul Dionisie Lupu şi mai mulţi boieri (Grigore Brâncoveanu, Grigore Ghica, Barbu Văcărescu, Grigore Filipescu etc.). În aceeaşi zi (15 ianuarie), Tudor, aflat la Bucureşti, încheie acorduri cu marii boieri (printr-un „act de încredinţare”, devenind astfel subordonatul lor) şi cu eteriştii greci Iordache Olimpiotul şi Ioan Farmache. Peste trei zile, el va pleca din Bucureşti spre Oltenia, alături de Dimitrie Macedonski, aghiotantul său trimis de către boieri.
Intră în scenă grecul Ipsilanti, susținut de Rusia
La 21 ianuarie este arestat ispravnicul judeţului Gorj, Dinicu Oteteleşanu, iar la 23 ianuarie, Tudor Vladimirescu emite proclamaţia „de la Padeş”, prin care face apel de luptă „cătră tot norodul omenesc din Bucureşti şi din celelalte oraşe şi sate ale Ţării Rumâneşti”. Este redactat şi trimis, de asemenea, un arz adresat Înaltei Porţi, prin care Tudor îşi clarifică poziţia faţă de puterea suzerană. La 30 ianuarie Divanul ţării porunceşte slugerului să înceteze răscoala şi trimite un arz către Poartă.
În ziua următoare moare domnitorul Alexandru Suţu. Tudor continuă răscoala, demonstrând acest fapt prin scrisoarea din 4 februarie adresată Divanului. În consecinţă, Divanul îl trimite pe marele vornic Constantin Samurcaş în Oltenia pentru a pacifica regiunea. La mijlocul lunii februarie, Tudor emite un nou act, cunoscut sub numele de „Cererile norodului rumânesc”, un document programatic în 20 de puncte. În următoarele zile, conducătorul Eteriei, Alexandru Ipsilanti, trece Prutul, din Rusia în Moldova, şi cu ajutorul domnitorului principatului moldovean, Mihail Suţu, ajunge în luna martie la graniţa Moldovei cu Ţara Românească, dorind să se îndrepte către Bucureşti.
Înțelegerea lui Tudor cu boierii și cu Ipsilanti
Între timp, Tudor Vladimirescu avansează cu armata sa de panduri până la marginea Bucureştiului, în timp ce boierii Grigore Brâncoveanu, Iordache Filipescu, Grigore Filipescu, Constantin Samurcaş şi consulul rus Alexandru Pini fug la Braşov, iar caimacanii (locțiitori ai domnului, până la alegerea/numirea sa) sosiţi la 24 februarie se retrag la Giurgiu. Din tabăra sa de lângă Bucureşti, Tudor Vladimirescu emite o serie de proclamaţii („Proclamaţia de la Bolintin”, datată pe 16 martie; proclamaţia din 20 martie) şi încheie un acord cu Divanul Ţării Româneşti, consfiinţit de un jurământ reciproc, pe 23 martie.
Alexandru Ipsilanti ajunge cu trupele sale lângă Bucureşti la sfârşitul lunii martie, avându-se în vedere o întâlnire între cei doi conducători, concretizată pe 6 aprilie, în urma căreia este împărţită administraţia ţării prin distribuirea judeţelor din nordul Munteniei lui Ipsilanti şi a judeţelor de câmpie, precum şi a Olteniei, către Tudor Vladimirescu.
Conflictul între Tudor și Ipsilanti, în timp ce otomanii intervin
Ipsilanti se retrage la Târgovişte, având tot mai mulţi aderenţi din rândul boierimii şi clerului. Dintre aceştia, Tudor îi sechestrează la Bucureşti pe mitropolitul Dionisie Lupu, pe Al. Filipescu și pe Iordache Slătineanu, urmând să fie eliberaţi la 14 mai şi trimişi la Târgovişte. În următoarea zi, armata lui Tudor se retrage către mănăstirile fortificate din nordul Olteniei (Tismana etc.). Intervenţia armată a Porţii ameninţa capitala Ţării Româneşti. Pe drumul de întoarcere, la Goleşti, conducătorul revoluţiei se întâlneşte cu Iordache Olimpiotul (18 mai), care îl va aresta pe 21 mai. Adus în faţa lui Alexandru Ipsilanti, Tudor Vladimirescu este judecat şi condamnat la moarte, fiind executat pe 27 mai.
Ce a urmărit de fapt Tudor Vladimirescu ?
Ce s-a ascuns însă în spatele faptelor? Interpretările sunt multiple, date de comportamentul conjunctural al lui Tudor Vladimirescu. S-au născut multe întrebări, nici până în prezent lămurite. Ambiguitatea faptelor lasă mai mult loc presupunerilor decât certitudinilor. Vom urmări să clarificăm caracterul răscoalei, obiectivele şi slăbiciunile lui Tudor Vladimirescu.
Răscoala a fost pregătită din timp, cu minuţiozitate. Tudor Vladimirescu îşi asigură sprijinul boierilor Grigore Ghica, Grigore Brâncoveanu şi Barbu Văcărescu şi ajutorul Eteriei prin Iordache Olimpiotul si Ioan Farmache. Totuşi, Tudor nu deţine independenţa acţiunilor sale, din moment ce el este delegat de boieri „să rădici norodul cu arme şi să urmezi precum eşti povăţuit” (ceea ce arată o clară subordonare), iar înţelegerea eteristă îl obligă „să lucreze de comun acord şi unitar, după cum o cere datoria pe care ne-o impune acordul de faţă.” Boierii cresc controlul şi prin numirea aghiotantului Dimitrie Macedonski, care urma să vegheze asupra acţiunilor întreprinse de Tudor.
Prin întelegerea semnată cu eteriştii, slugerul Tudor se angaja să lupte pentru eliberarea „de sub jugul apăsător al barbarilor” şi să ridice „semnul biruitor al crucii izbăvitoare” şi era autorizat „să se prefacă a provoca dezordini, a stârni complicaţii interne şi externe şi a se folosi de toată viclenia, care poate duce la atingerea scopului nostru comun.”
Simularea unei răscoale împotriva corupților
Evident, avem de-a face cu obiective de eliberare naţională, specifice Eteriei, dar care este poziţia lui Tudor faţă de Ţara Românească condusă de grecii fanarioţi ? Nemulţumirile menţionate în proclamaţia „de la Padeş” sunt îndreptate „către căpeteniile noastre, zic, atât cele bisăriceşti, cât şi cele politiceşti”, fiind lansat apelul către populaţie să reacţioneze în faţa abuzurilor. Sunt criticaţi astfel reprezentanţii unui sistem defectuos impus de Poartă, cel fanariot, nu însă sistemul însuşi, deoarece o astfel de critică, prea riscantă, ar fi vizat direct puterea otomană, faţă de care Tudor îşi clarifică poziţia prin arzmahzarul (petiția) din 23 ianuarie.
Într-o manieră diplomatică, documentul vorbeşte despre „cumplitele patimi ce le suferim din pricina unirii pământenilor boieri cu cei dupe vremi trimişi domni şi otcârmuitori acestui norod”, situând astfel potentaţii din Ţara Românească între mulţimea care cade victimă abuzurilor acestora şi bunul sultan, „Veichilul lui Dumnezău, prea puternicul nostru împărat,” care „voeşte ca noi, ca nişte credincioşi ai lui, să trăim bine. Dar nu ne lasă răul, ce ni-l pun peste cap căpeteniile noastre!”. Mişcarea lui Tudor se arată transparentă în faţa turcilor, dovadă fiind cuvintele „arădicarea noastră nu este pentru altcevaşi nici într-un chip, decât numai asupra boierilor care ne-au mâncat dreptăţile noastre cu care ne-au miluit pe prea puternica împărăţie”.
Nu e mai puțin adevărat că Tudor Vladimirescu se confrunta cu un sistem care trebuia înlocuit. Defectele acestui sistem sunt ilustrate foarte clar şi detaliat în documentul numit „Cererile norodului rumânesc”, care conține idei de reformă de ordin fiscal (desfiinţarea vămilor interne, diminuarea numărului de taxe, anularea măsurilor fiscale ale domnitorului Alexandru Suţu), administrativ (restrângerea numărului boierilor greci, ocuparea funcţiilor pe baza meritelor, alegerea unui nou mitropolit de către popor), militar (armata naţională), economic (fixarea preţurilor maximale la produsele de bază), juridic (reducerea numărului de judecători şi a taxelor de judecată). Ultimele domnii se filtrează, dorindu-se revenirea la aspectele pozitive ale fiecăreia: „Prăvilniceasca Condică a domnului Caragea să lipsească cu totu, nefiind făcută cu voinţa a tot norodul; iar a domnului Ipsilant să rămâie bună şi să să urmeze”.
Răscoala nu se construieşte pe lupta de clasă dintre ţărani și boieri (așa cum au susținut unii istorici comuniști). Tudor Vladimirescu foloseşte ţărănimea pe post de masă de manevră, adevăratul sprijin solicitându-l de la boieri şi de la panduri. În proclamaţia de la Padeş, se menţionează cum „să să aleagă din căpeteniile noastre cei care pot să fie buni. Aceia sînt ai noştri şi cu noi dimpreună vor lucrea binele, ca să le fie şi lor bine, precum ne sunt făgăduiţi!”. Tot el va fi cel care îi va executa pe jefuitorii boierilor refugiaţi la Beneşti. Boierii deţin puterea legitimă, iar acordul lor privind răscoala lui Tudor transferă legitimitate acestuia. Măsurile Comitetului oblăduitor împotriva acţiunilor căpitanului de panduri sunt evazive şi menite să „adoarmă vigilenţa Porţii”. Am putea merge mai departe cu faptul că boierii au acţionat din umbră, făcându-l astfel pe Tudor Vladimirescu unic responsabil al răscoalei.
Ezitările lui Tudor și acuzația de trădare a luptei antiotomane
Situaţia se complică în momentul în care armata eteristă a lui Alexandru Ipsilanti îşi face apariţia la hotarele Ţării Româneşti. Confruntarea dintre cei doi „revoluţionari” pare să plece deja de la nivelul intereselor. Dacă Alexandru Ipsilanti doreşte independenţa grecilor în faţa puterii otomane, sperând la o mişcare de anvergură multinaţională, deci o luptă antiotomană, Tudor Vladimirescu pare că se limitează la dorinţa de a-i schimba pe fanarioți cu o partidă națională românească, sub același stăpân otoman. În aceste condiţii, apare o rivalitate între cele două tabere.
Totodată, rivalitatea celor doi se poate explica și printr-o banală poftă pentru putere. Astfel, Tudor încearcă să-şi atragă cât mai mulţi susţinători de partea sa: emite proclamaţii către populaţia Bucureştiului (agravarea circumstanţelor duce la un mesaj radical: „Căci oricare va fi la un glas şi întru unire cu creştinescul norod, ce este pornit numai pentru dreptate, acela se va numi patriot. Iar vericare se va împotrivi binelui obştesc, acela ca un vrăjmaş se va socoti!”) şi către populaţia întregii Ţări Româneşti („câţi sunteţi vrednici de a purta arme împotriva vrăjmaşului dreptăţilor ţării, veniţi la mine”; „iar câţi nu sînteţi născuţi pentru această meserie, împliniţi-vă datoriile cu toată supunerea ce să cuvine să daţi cătră dumnealor boierii ispravnicii ai judeţelor”), ocupă Bucureştiul şi îşi arogă atributele domniei prin portul potcapului cu fund alb, în cele din urmă făcând schimb de jurăminte cu boierii rămaşi în Bucureşti, pe un ton marţial, dar căutând să-i menajeze.
Simţindu-și poziția amenințată, Tudor Vladimirescu face gesturi disperate, cum ar fi închiderea unor boieri în mânăstirile din Bucureşti pentru a nu fugi la Braşov sau la Târgovişte, unde îşi aşezase Ipsilanti cartierul general. În fine, corespondenţa sa cu autorităţile otomane va fi văzută de eterişti ca un act de trădare şi va conduce la execuţia căpitanului de panduri de către liderul grec.
Eteriștii vor fi la rândul lor decimați în luptele cu turcii sosiți în Țara Românească. Numai Alexandru Ipsilanti și alți câțiva au reușit să fugă în Transilvania, unde autoritățile austriece i-au arestat.
Dacă dorești mai multe istorii necunoscute, susține „Istorie pe șleau” cu o donație pe butonul de mai sus.