Femeile sunt extrem de rar menționate în documentele epocii medievale. Aflate în inferioritate față de bărbați din punct de vedere juridic, economic, politic, ele au fost excluse din memoria istorică a statului sau a comunităților. Pe lângă excluderea din viața publică, rolurile familiale – de fiică, soție, mamă și văduvă – presupuneau o multitudine de obligații și foarte puține drepturi și libertăți. Condiția de servitute a femeii în raport cu bărbatul era generală și profundă, iar această stare de fapt a rămas aproape neschimbată până în a doua jumătate a secolului 20.
Pe lângă violența statutară, vizibilă prin discriminare, violența fizică și verbală împotriva femeii era nu doar tolerată, ci și permisă în mod explicit în primele coduri de legi din Moldova și Țara Românească. „Două lucruri oarecari sprijinesc pre bărbat să nu să cearte [să nu fie pedepsit – n.a.], când își va bate muierea: când o va fi bătut pre vina ei; a doua, când o va bate puțintel”, zice legea moldovenească de la 1646. Același text precizează apoi că acel bărbat care își va ucide fata prinsă „curvind cu cineva” sau soția infidelă nu va fi considerat ucigaș.

Aceste coduri de legi sau pravile, întocmite în secolul 17 cu ajutorul ierarhilor ortodocși, își luaseră drept sursă normele de drept bisericesc și codurile de legi bizantine (vechi de secole). Așadar, nu e de mirare că statutul femeii în chestiunile ce țineau de viață privată și publică era izbitor de asemănător cu reprezentările și atitudinile tradiționale ale Bisericilor creștine față de „păcătoasa” femeie.
În lumea catolică, situația femeii era similară. Rar și incidental menționate în surse, viețile lor s-au desfășurat în serviciul tatălui, fratelui, soțului, comunității, stăpânului feudal și stăpânului din ceruri. Călugărițele au devenit personaje nelipsite din peisajul medieval, atât în provinciile Ungariei, cât și în principatele române. La Oradea și în marile orașe săsești din Transilvania și-au făcut apariția în secolele 14-16 surorile dominicane și clarisele (corespondentul feminin al franciscanilor), iar dincolo de munți mănăstirile ortodoxe primeau între zidurile lor fiice de boieri și ilustre mame și văduve ale domnitorilor. În 1522 a apărut în Țara Românească și primul schit de călugărițe, la Ostrov, pe râul Olt, în care și-au petrecut bătrânețea femei de seamă, precum văduva domnitorului Neagoe Basarab și mama lui Mihai Viteazul.

La fel cum călugăria devenise un drept al celor bogați și puternici, puținele mențiuni ale femeilor ne arată că doar reprezentantele categoriilor privilegiate au fost luate în seamă de cronicarii vremii. Astfel, cunoaștem liste întregi de nume ale soțiilor, fiicelor și mamelor domnitorilor și regilor, poate chiar și câte o scurtă biografie a unora dintre ele.
Unul dintre cele mai surprinzătoare lucruri este amestecul confesional și cultural creat de tradiția alianțelor matrimoniale. Putem, pe de o parte, să mergem pe urmele fiicelor de domni români ajunse prin căsătorii aranjate în aristocrația din Bulgaria, Serbia, Ungaria sau Polonia. Sau putem să constatăm că domnitorii Mircea cel Bătrân, Alexandru cel Bun, Vlad Țepeș, Ștefan cel Mare și alții ca ei s-au căsătorit cu prințese ungare, lituaniane, rutene sau bizantine. Violența din spatele acestor aranjamente se manifesta, evident, asupra viitoarelor soții, care erau rupte de familii și de comunitate, trimise într-o lume necunoscută, forțate să ofere urmași și obligate să urmeze obiceiurile curții.
Unele dintre ele s-au obișnuit repede cu noile condiții, au descoperit că statutul social le putea face influente și au adoptat un comportament politic. Ringala, sora marelui duce al Lituaniei, a obținut din partea soțului ei, Alexandru cel Bun, concesii și bani pentru coreligionarii ei catolici din Moldova. Dar pasiunea ei pentru catolicism a fost mai mare decât permiteau domnul moldovean și tânăra mitropolie ortodoxă, prin urmare a cerut divorțul care a făcut-o stăpână a orașului Siret și care i-a adus o rentă anuală de 600 ducați de aur. Mai târziu, la începutul secolului 17, văduva lui Ieremia Movilă, Ecaterina, s-a declarat „doamnă a Țării Moldovei”, dorind să păstreze tronul pentru fiul ei minor. Relațiile ei cu rudele polone și averea uriașă au avantajat-o în luptele cu pretendenții și au făcut-o conducătoarea de facto a Moldovei în anii 1607-1611.
În orașele săsești, averea comercianților și meșteșugarilor putea trece pe mâna văduvelor la fel de ușor ca în principatele române sau în comitatele ungare. La moartea soțului, femeile își recăpătau individualitatea juridică și libertatea economică, având dreptul să moștenească averea familiei. Cu asemenea resurse, li se oferea șansa să influențeze mersul comunității din care făceau parte. La Brașov, de exemplu, Apollonia Hirscher, văduva bogată a unui fost jude (funcție corespunzătoare primarului de azi), a donat orașului cea mai mare casă negustorească, situată în dreptul Casei Sfatului și la doi pași de Biserica Neagră (1545).

Dacă dorești mai multe istorii necunoscute, susține „Istorie pe șleau” cu o donație pe butonul de mai sus.